Prinsă între două lumi, Cristina s-a agățat de limba română

„Ilegală” pe tărîmul Patriei sale, departe de familie, copilul lăsat să meargă desculță pe sticlă.

S-a născut în Rusia, dar consideră țara sa de baștină Basarabia. Nu a simțit niciodată căldura unei familii, nu a fost alinată de focul din șemineul casei sale. A rămas în grija rudelor de la o vîrstă fragedă, iar telefonul și camera web au rămas singura modalitate de a o îmbrățișa pe mama. Și-a cunoscut tatăl cînd a împlinit majoratul. Acum încearcă să trăiască între trei fuse orare: „Ciao” din Italia, „Zdravstvui” din Pyatigorsk și „Salut” de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

Ne-am întîlnit în Chișinău într-un mic apartament la mansardă. Avea pereții de culoarea piersicului, o culoare caldă pentru viscolul de afară. Primul lucru care mi-a ieșit în evidență era un sevalet din lemn de fag uleiat cu un desen în culori gri și indigo. Modelul unui scaun și „a unui muzei” din sticlă, cum îmi spuse ea, erau cu adevărat impresionante. Numele ei e Cristina, o fată cu părul blond și buclat. Mi-a propus ceai și m-a invitat la masa istoriei sale. S-a născut în Rusia și a trăit doar cu mama. La vîrsta de 8 ani a fost lăsată în îngrijirea rudelor din Chișinău. „Eram un copil mic care avea nevoi de suport și susținere. Chiar dacă locuiam cu rude de sînge, mă simțea mereu străină.” De cînd părăsise cuibul părintesc nu și-a mai îmbrățișat mama de 6 ani, un termen prea lung ca să evite lacrimile și părerile de rău. Înțelegea de la o vîrstă fragedă ca acea ființă dragă lucra pentru viitorul ei, însă distanța o închisese în sine și în propriile gînduri. „Îmi era greu să îmi fac prieteni, deseori îi urmăream, dar nu puteam să mă apropii, chiar și acum mă simt distanțată”. Vorbea liniștit și arunca cîte o privire ceainicului de pe aragaz.

Dușmanul devine prieten

 „Mi-a fost greu să mă acomodez unei noi țări, unei noi limbi și culturi. La școală nu eram înțeleasă, îndeosebi de profesori. Nu le plăcea accentul pe care îl aveam, iar în loc să mă ajute făceau glume pe seama mea”. Închide ochii și răsuflă adînc, acum a trecut peste această etapă și  bine se joacă cu cuvintele limbii române. Încă o privire spre focul de la aragaz și sunetul acelui vas de bucătărie o ridică de pe scaun, dar continuă să vorbească. „Toate cuvintele pe care le pronunțam îmi erau corectate, iar citind un mic eseu simțeam cum timpul mă apasă, de parcă rosteam enunțurile o veșnicie”. Atunci nu îi plăcea limba română, deoarece era diferită de cea pe care o vorbea cu mama, de cea în care copilărise și pronunțase primele cuvinte, dar acum nu își poate imagina cum ar putea trăi fără ea. Toarnă ceaiul în niște căni albe vărgate inscripționate caffè, probabil în italiană. Îmi propune zahăr și zîmbește de parcă își aduce aminte de ceva senin, „Prieteni…”. Se deplasează pe tărîmul anilor din gimnaziu, anii șotiilor care au ajutat-o mult atunci cînd nu era înțeleasă de  familie și profesori. „Chiar și acum îmi apare în minte acea imagine a trecutului alături de mica mea gașcă. Mă regăsesc pe băncile din parc zîmbindu-ne unul altuia. Eram poznași și doream să ne afirmăm”. Toate băncile din parc își aveau desenele sale, mici autografe pe care copii obraznici asemenea lor le lăsau ca amintire. Așa au hotărît să facă și ei, să își lase amprenta. Au desenat tot scaunul, au inventat propriile coduri. „Îmi plăcea mult să desenez, cred că de atunci mi-a venit ideea de a deveni designer”. Bea un gît de ceai, iar degetele ei trec lin prin blondul cîrlionțat.

Refugiu

Chiar dacă nu are înclinație spre matematică, fizică sau chimie, a fost împinsă de familie să își aleagă profilul real pe cînd toată gașca îl preferase pe cel uman. Nu îi era ușor să perceapă acele împerecheri de litere și cifre, dar le-a demonstrat tuturor că o poate face. Singura alinare îi era desenul. Putea ore în șir să stea deasupra unei foi de hîrtie cu creionul în mînă. În clasa a X-a a început să frecventeze cursuri de designer, unde schița haine, vile și apartamente. „Erau cele mai senine momente atunci cînd nimic nu mă putea încurca să creez”. Culorile prindeau viață, își aveau farmecul său, iar cifrele deveneau niște centimetri pe pînza albă. Acriul, cerneala, pensulele și creionul i-au devenit prieteni fideli, mai ales cînd toți erau împotriva sa. „Puteam desena și noaptea, nu putea ghici preferințele muzei mele”. A început să coase, avea multe idei vestimentare și încerca să le pună în practică. „Începusem cu o buză veche pe care o modificasem”, dar experimentele nu s-au finisat aici. Au urmat pantaloni scurți, sacouri, rochițe, bluzițe. „Mă alinam cu ce îmi era drag, sunt o fire creativă cu zeci de idei”. Acum observasem pe pervaz mașina de cusut, era alături de pînza gri- indigo. Savurează ceaiul, un minut de recreere. Privește în vag după care își continuă firul relatării.

Intrus în Patria sa

Pentru Cristina viața e ca o zebră, după linia albă urmează cea neagră. În pragul finisării studiilor liceale se confruntase cu o problemă pe care încerca să o evite toți acești ani. „Eram ilegală în locul pe care îl numea Patrie. Nu mai simțeam nici o legătură cu țara în care copilărisem”, trebuia să își facă buletin de identitate. Nu putea păși pragul țării, deoarece risca să fie deportată. „Nu văzusem niciodată marea sau munții, nu mi-am petrecut vacanța în Ucraina sau Bulgaria cum o făceau colegii și prietenii mei. Mereu îi invidiam și le ceream cît mai multe detalii în urma călătoriilor.” Era prinsă într-o capcane și nu putea să iasă din ea. Mama era departe, iar rudele aveau alte probleme. Nimeni nu s-a gîndit că acest copil are nevoie de documente și că nu vrea să se simtă străină între pereții unei țări. Răsuflă adînc. „În fiecare an, înainte să se înceapă vara, auzeam cum toți își fac planuri de vacanță, unde să plece, ce să viziteze, ce valuri să îi scalde, iar eu mă puteam bucura de o plecare la bazin sau la tabără. Cîteodată ai mei mă alinau cu apa Nistrului, iar eu mă imaginam pe malurile mării s-au înotînd în larg”. În vasele de ceramică nu a mai rămas ceai, nu ezită să îmi propună încă o cană. „E ceai italian. Săptămîna aceasta primisem un colet de la mama”.

În iarnă împlinise 18 ani, nu departe era examenul de Bacalaureat pe lista căruia nu puteai fi înscrisă fără număr de identitate. Conștientiza că nu îl are și trebuie urgent să facă rost de el. „Nu eram cetățean al Republicii Moldova și eram nevoită să mă confrunt cu o problemă mult mai dificilă decît pare în aparență.” Avea certificat de naștere rus și nimic în plus. Dorea să își perfecteze documentele ce îi denotă originea, rusă și moldovenească, îi era greu să aleagă doar una. Glasul tremura și ori de cîte ori dorea să își recapete vocea înghițea un gît de ceai. A cutreierat ambasada, a sunat zeci de cunoscuți, iar în pragul examenelor încă nu avea actele necesare. Cînd găsise soluția era prea tîrziu. Listele fuseseră trimise către Ministerului Educației. Se arăta puternică, dar simțeam cum vocea o predă: „Am fost nevoită să bată în mai multe uși pentru a fi auzită, lucru care l-am făcut de una singură. Mama era departe, putea să-mi zîmbească în skype sau să mă susțină prin telefon”.

Cînd avea cel mai mult nevoie de o minune și-a pierdut certificatul de naștere, singura dovadă că este cine este. Atunci a făcut cunoștință cu tata. „Am scris un anunț în ziar în legătură cu pierderea documentul, iar el se vede că a dat de acesta și m-a recunoscut”. Au urmat nopți nedormite, lacrimi și întrebarea „unde era pînă acum?”, „de ce nu voia să mă cunoască?”. În vara anului 2013 și-a revăzut părintele pierdut. La acel moment era căsătorit, avea soție și doi copii. „Cred ca nici pînă acum cei doi nu au aflat de existența mea”. Presupune că e mai bine, nu vrea să se simtă intrusul, să simtă gelozie din partea celor mai mici și sute de întrebări cu care poate să se confrunte. „L-am văzut o singură dată după mulți ani, deoarece mereu îmi spunea că este ocupat”, cuvinte care au sunat atît de trist din gura acelei ființe firave cu părul blond. „După 18 ani nu a avut curajul să mă cunoască cu adevărat. Am petrecut o zi cu bunica și cu sora lui, iar el nici nu a venit la întîlnire. Toți erau destul de amabili și curioși… păcat că el nu era la fel”. Regreta, dar nici nu aștepta mai mult, s-a resemnat cu idee că nu a avut parte de o familie în adevăratul sens al cuvîntului. Știa că nu e vina ei, dar gîndurile au capacitatea de a eroda la maxim creierul uman. „Acum mă simt mai împlinită cînd știu că în două colțuri diferire ale lumii am pe cineva aproape ca sînge, am doi părinți”.

Acum are cetățenie dublă, a susținut testul final și este studentă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea Designer de Interior.

De Anul Nou, după a suta ceartă cu rudele sale, a fost alungată de acasă. În acea noapte dintre ani a fost nevoită să își strîngă toate lucrurile și să ceară adăpost. Părinții nu i-au sărit în ajutor, au lăsat-o să se descurce singură cum o făcea mereu. Lucrează și își achită singură gazda. O mică cameră la mansardă în care cu adevărat se poate simți ca acasă, departe de neînțelegeri și reproșuri.




http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/prinsa-intre-doua-lumi-cristina-s-a-agatat-de-limba-romana.html