Zece zile, două capitale

Pregătirile au început cu o lună înainte, era un proiect de mobilitate pentru tineri care s-a desfășurat în Plunge, Lituania, un proiect care face parte din programa Erasmus+ cu denumirea Youth exchange project “W.A.Y.“. Printre participanți se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Dacă și tu te-ai decis să vizitezi o țară nouă, ba mai mult să particip la un proiect cu o tema anume și să înveți altceva și într-o altă manieră decît pe băncile universității, atunci îți fac cunoștință cu unele lecții pe care le-am învățat în timpul experienței mele.

Lecția numărul unu. Pe care am însușit-o este că cei ce trăiesc în București sunt mai norocoși decît cei din alte județe, nu trebuie să parcurgă o distanță de peste 400 de kilometri pentru a ajunge din Iași în capitală, nu trebuie să meargă șapte ore cu trenul pentru a ajunge la destinație și nu sunt nevoiți să aștepte în gară pînă la trei dimineața. În acest caz vin cu lecția a doua, dacă vă plictisiți și toate localurile de fast food și nu numai sunt închise după ora 00.00, atunci organizați-vă o excursie prin București pentru voi și pentru bagajul vostru. Cel mai uimitor lucru este că din cei cinci tineri care au pornit la drum, cei patru basarabeni știu unde e Piața Victoriei și Piața Unirii, iar unul singur de origine română nu a ajuns niciodată în capitală. Lecția a treia, care de altfel este una frumoasă, întîlniți răsăritul în avion, priviți peste geam spre primele raze de soare chiar dacă vi se închid ochii după mai mult de 12 ore în drum, nu căscați și nu adormiți, faceți mai multe poze pentru că atunci cînd vă veți întoarce veți zbura noaptea și veți regreta. Nu uitați să vă îmbrăcați mai gros pentru că la aterizare veți simți pe propria piele -5⁰ C, o diferență de la +16⁰ C din Iași. Căutați un local ieften de a lua micul dejun, deoarece în Riga prețurile mușcă. În caz că sunteți obosit intrați în Cili Pica, o pizzerie cu mîncare delicioasă și nu vă mirați de ce „pica” e „pizza”. Dacă mai aveți cîteva ore pînă la microbuzul Riga- Plunge și mașina Plunge- Platelia, atunci cu tot curajul și căldura hainelor pe care le aveți cu voi organizați-vă o excursie prin capitala Letoniei. Drumuri pavate, roți de la bagaje care nu mai rezistă să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, mîini înghețate și primul suvenir- manușile, se merită atunci cînd dimineața e însorită, chiar dacă soarele e cu dinții ascuțiți. Pierdeți-vă prin oraș de unul singur, dar fiți sigur unde trebuie să vă întoarceți.

Lecția a șaptea. Fiți siguri că șoferul dumneavoastră e unul mai rău decît în România și aveți dubii dacă are permis de conducere sau nu. Mergeți cu el cinci ore la o viteză peste 100 de km pe oră pentru ai simți îndemînarea de a coti ajungînd cu roțile pe pietonală și rătăcindu-vă de mai multe ori. De ce să mergi patru ore dacă poți face o excursie de cinci, iar șoferul îți oferă posibilitatea de a face cunoștință cu drumul Letonia- Lituania.

Lecția a opta. Citiți cu atenție numele de pe ușă, mă refer nu ale voastre, ci ale străinilor cu care veți locui în cameră. Puteți găsi pe ele lămîi, Laimonas, capitale, Vilius, detergent domestos, Domantas, sau brad de crăciun, Egle. Iar cînd încep studiile faceți cunoștință cu noii prieteni de proiect, jocați-vă, distracți-vă pînă dimineața, treziți-vă în zorii dimineții cu gîndul că mîîine veți lăsa fumatul, deoarece vă îngheață degetele afară, înfruptați-vă cu mîncare tradițională lituaniană, întîlnilniți-vă cu oameni de afacere, de la tineri care abia și-au început un business pînă la cei care se ocupă de aceasta mai bine de 20 de ani. Scrieți-vă un business plan pe cele mai diverse teme, de la deschiderea unei cafenele-cinema, florării, firmă de organizarea a evenimentelor pînă la inovații în industria modei- haine ce te încălzesc iarna și care se alimentează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldura, concludem în primele zile era foarte frig.

Lecția a noua. Faceți cunoștință cu orașe noi prin jocuri, întreceți-vă cine va reuși primul să ajungă la destinație, să facă cel mai amuzante poze la biblioteci, biserici, parcuri, să numere stîlpii, băncile și sculpturile, să găsească primarul și să se fotografieze cu el, să își urmărească adversarii pentru a mai primi niște puncte în plus. Cutreierați orașul Plunge căutînd o pereche de șosete pentru colecția voastră. Luați masa într-un restaurant de lux și nu uitați să cumpărați niște suvenire pentru cei de acasă.

După un astfel de proiect pe tîrăm lituanian ar trebuie să știți că „labas” înceasmnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc, nemaivorbind de alte cuvinte pe care mai bine este să le uitați.

După ce ați făcut cunoștință cu cultura lituaniană, ați învățat mișcări de dans, ați gustat din bucătăria tradițională, va-ți lins degetele de ciocolată și tortă, ați băut 999, băutura alcoolică care este compusă din 27 de ierburi, gîndiți-vă cum ați putea înfrumuseța seara voastră. E bine să faci cunoștință cu bucătăria după ce ai „degustat” încă din prima zi toată mîncarea de acasă, iar sticla de vin ai spart-o pe drum. În acest caz nu uita să cumperi niște făină de porumb pentru o mămăliguță, găsește niște ouă, cumperă niște ceapă și usturoi pentru mojdei, caută prin geantă o zacuscă și „împrumută” niște pîine. Iar dacă mîncare e săracă și băutura nu există, organizează jocuri, întrebăi despre România, arată-le niște filmulețe unde o româncă poate avea patru soți, iar peștii cresc pe copaci, prezintă-le magia adevărată în interpretarea unui tînăr magician după ce alte seri acesta a dus de nas publicul cu alte trucuri.

Nu în ultimul rînd nu uita să vizitezi capitala Lituaniei, Vilnius. Mănîncă o supă crem puțin verzuie în localul rezervat de organizatorii programului și fii pregătit pentru noi aventuri. Mergi prin centru, intră în catedrală, ascultă-ți ghidul din muzeu. Dacă vezi o clădire în formă cilindrică undeva sus, atunci urcă spre cetățuia-simbol al orașului care a apărat țara cîteva sute de ani în urmă, privește de pe deal întreg orașul, urmărește apusul și organizează-ți o seară de vis sub lumina felinarelor în orașul vechi. Nu uita să te plimbi prin magazine în timp ce ți se cronometrează timpul și întoarce-te la cină.

Dacă drumul din Iași spre Platelia ți s-a părut lung, atunci te înșeli. De dimineață urci în mașină, din stație în microbuz, iar din autogară îți mai organizezi o plimbare prin Riga. Ai timp destul să vezi și altceva înafară de centrul, pînă la decolarea avionului mai sunt zece ore.

Lecția a zecea. Asigură-te că nu îl pierzi din nou pe magician. Nu știu ce trucuri face, dar mereu se pierde. Cînd ai conștientizat că nu a rămas de unui singur, ci cu o fată dornică de a procura suvenire, traversează rîul și privește apusul. Ar trebui să înconjori peninsula și să te întorci pe drumul pavat pe un alt pod. Caută wifi și scrie-le celor rătăciți, dar cu hartă, că intri în magazin sa-ți iai ceva de mîncare și mergi la gară să-ți umpli stomacul cu bunăciuni la un preț accesibil. După ce te-ai înfruptat din paste calde și tartine la pachet caută stația de autobuz și mergi obosit la aeroport. Încearcă să adormi în avion, deoarece călătoria ta, ieșeanule, încă nu s-a terminat. Te mai așteaptă șapte ore cu trenul. Ghinion pentru magicianul care și-a procurat din timp biletul pentru o zi greșită și pentru cel ai cărui legitimația a expirat în ziua respectivă.

Și ultima lecție, lecția a unsprezecea, dacă nu ai reuțit să dormi în tren și ești foarte flămînd, grăbește-te acasă.

Dansul cobrei

Tatăl a abandonat-o încă de la naștere, iar mama lucrează peste hotare în căutarea unui trai decent. Lipsită de căldura părintească Felicia s-a refugiat în muzică, iar flautul i-a devenit ca un frate.

„Dacă nu vă supărați pun partitura în față”, îmi spune Felicia și întinde degetele fragede spre foile albe pictate în negru pe un portativ. „Sunt piese noi pe care nu am cum să le memorez timp de o săptămînă”. Începe cu încălzirea. Buzele, obrajii, degetele și plămînii trebuie să fie pregătiți pentru a inspira și expira muzica. Niște sunete ciudate, pe care nu le percepe urechea unui începător sau a unui om ce nu cunoaște arta cîntului la flaut, plutesc în încăperea mută. Jenată întreabă dacă poate începe, aude un da de la mama sa, respiră adînc. Apasă clapele, iar tensiunea în cameră crește, de la nota de vîrf coboară în descreștere spre un sunet mai puțin deslușit. Emoțiile își fac apariția pe față, se rușinează că o ascult, iar ochii privesc undeva în gol căutând concentrarea. Se uită rareori pe foaie, știe ce face, degetele alunică de la o clapă pe alta, alunecă rapid, alunecă mai lent, oferind sunetelor o magie proprie.  Ne aflăm în oficiul Asociației „Inima Reginei”, o cameră micuță cu două uși, cu masă de birou în jurul căreia se află mai multe scaune și o sofa pe care stau mama și mătușa Feliciei. Toți își ciulesc urechile, muzica acelui instrument domină liniștea din cameră.  

Felicia provine dintr-o familie de muzicanți de pe linia mamei. A vrut sa-i fie testat auzul muzical încă de la grădiniță. Trei ani mai târziu, doamna doctor, Tunaru Adriana, șef serviciu al Asociației „Inima Reginei” din Bârlad, își aduce aminte de micuța Felicia care i-a spus pe atunci „O să merg la Școala Muzicală!”. I-a promis atunci că dacă la test se va dovedi că are ureche muzicală, o s-o ajute să ajungă acolo. „ Am așteptat… și pînă la urmă așa și s-a întîmplat.”

Anul școlar începuse de două săptămîni și Felicia era eleva in clasa a IV-a la Școala nr. 4 din Bârlad. „Eram la ore cînd cineva mi-a spus că merg la Școala Muzicală”. De obicei copiii sunt acceptați în incinta acestei instituții din clasa a V-a, însă „mulțumită antecedentelor, Domnul Andrei m-a întrebat dacă nu mai avem pe cineva de calitate. I-am răspuns că avem, dar într a IV”, a spus Doamna doctor cu un zîmbet de mîndrie. Fiind aceeași școală s-a putut face ușor transferul. A fost luată din clasa a IV ca să cîștige un an.

Scoala Generala Nr.4 "Tudor Panfile" Bârlad

A învățat foarte repede să cînte la flaut. Obosea, dar îi plăcea din tot sufletul ceea ce și-a ales. „Învățam pe etape. Doamna Andrei Camelia, prima mea profesoară, mi-a dat mai întîi capul ca să suflu în el”, spune entuziasmată eleva Școlii de Muzică, iar ochii îi trădează seninul amintirilor. „Ea crede în talentul meu”, cuvinte care le pronunță tare și le accentuează. Doamna Camelia a făcut multe pentru ea, a ajutat-o cu vestimentația, un lucru de care se jenează Felicia, deoarece dese ori a intrat în conflict cu colegii de clasă din cauza portului sărăcăcios. Purta haine mai vechi, haine pe care le primea de la alții, nu cu eticheta de la magazin. Venea la ore și în afara programului, repetiții pe care nu le achita, ceea ce în mod normal ar trebui să o facă un elev, și care reprezentau o mână de ajutor.

Sunt piese pe care le studiază singură, unde depune efortul pentru a înțelege și pentru a învăța. Cu profesoara e mai ușor „pentru că îți arată. Aici trebuie să vibreze, aici să cînți mai tare, aici piano, aici acenti sau do diez”. Întinde mîina spre mapă. Pe foaia cu note are desenate niște semne „trebuie să cînt simplu și dulce, cum ar veni lin”. Învață piesele pe de rost, însă dacă nu le cîntă mai mult de o lună le uită. Are zeci de partituri în colecția sa, prin urmare trebuie să te concentrezi pe cele mai recente.

Îi place să fie aplaudată, să fie în centrul atenției sau să învețe de la alții. Prima sa olimpiadă a fost la Piatra Neamț, o olimpiadă zonală din regiunea Moldovei. În prima etapă a luat locul I, iar în a doua locul II „numai că nu am trecut mai departe”, cu regret povestește fata. A luat 98 de puncte, pe cînd trebuia să acumuleze 100. Participă de doi ani la concursului inaugurat în cinstea profesorului Ioan Nicolau, unde ia mereu premiul întîi.  Au urmat olimpiadele de  la Vaslui și la Galați, unde după victoria din prima etapă, în a doua a luat locul II. „Au fost copii mai buni, dar nici eu nu mă simțeam prea bine. Am intrat pe neașteptate. Știam că trebuiau să mai iasă încă vreo doi, trei copii, iar atunci cînd mi-am auzit numele «Eu?!» Nu eram pregătită”, prin urmare a avut mari emoții. La prima piesă a comis cîteva greșeli, care au costat-o locul de frunte. Conștientizează că nu s-a prezentat la nivelul pe care miza, dar nici cealaltă flautistă nu a meritat locul întîi „cînta, dar mai mult gesticula. Ei bine așa fac și eu, dar mă concentrez mai mult asupra cîntecului. Asta vine de la sine.”

I-a plăcut să cînte la muzeul „Vasile Pîrvan” și muzeul „ Mihail Kogălniceanu”, deoarece sunt mulți oameni și locul e elegant, povestește cu admirație Felicia, iar ochii îi sclipesc. Împreună cu orchestra a participat la un concert de la Casa de cultură, iar cu Gabriela, elevă la Școala Muzicală, a cîntat în duet la o Fundație de Caritate, destinată oamenilor cu dizabilități.

Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat clasa a VI-a. Merge bine la școală, mai rău cu fizica. Îi plac orele de limbă engleză după ce a învățat-o. „Nu știam engleza deloc, pînă în clasa a IV-a am învățat limba franceză.”. La sfirșit de an a luat cea mai mică notă, însă acum cifrele din registru au evoluat.

Avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzicale care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, unde 60% dintre copii erau romi . „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei, e puțin smolită, cu ochii căprui, părul șaten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde. „Am încercat să fiu ca ei, să nu mă arate cu degetul”, îmi spune când o întreb de ce s-a vopsit și în glasul ei predomină niște note de frică îmbinate cu sfiala. Ea a dat masca jos peste un an după ce s-a afirmat și s-a simțit mai în siguranță. Cu toate acestea sunt copii care nu o plac „spuneau că nu mă îmbrac… corespunzător”.

„Sunt copii care nu acceptă romii. Pentru ei ar fi o bucurie că el e român și ea ar fi țigancă. Ar avea un avantaj s-o jignească. Sunt romi care sunt mai presus ca un român la școală, la învățat, în comportament, în îmbrăcăminte, dar asta ne e viața și vom merge mai departe”, spune mătușa Feliciei, Magdalena Drosu, cu note triste în glas. În clasa ei erau două fete care nu au plăcut-o de la început, una cîntă la flaut, alta la pian. „Cea mai rea” a plecat să studieze la Iași. Acum cîntă în trio cu încă două colege „Nu prea mă înțeleg cu una pentru că are mai multe fețe”, dar se bucură că a găsit limbă comună cu toți colegii.

Acasă lîngă șemineu

La momentul de față locuiește acasă împreună cu mama, însă cînd aceasta se întoarce la muncă în Spania, Felicia se mută la bunica vitregă. Comunică cu tatăl său vitreg „Nu îi spun tata, îl chem pe nume”. Cea mai mare parte a timpului mama nu îi este alături, muncește peste hotare și încearcă să îi ofere tot de ce ea are nevoie. Nu cunoaște multe despre tatăl său de sînge, doar că era foarte rău cu ea cînd era mică. Nu are frați și surori, iar prietena cea mai buna, care este puțin mai în vîrstă ca ea, îi înlocuiește familia. „Cînd ne văd pe poze, toți spun că suntem surori”. Vrea să devină un idol pentru copii săi, ca ei să se mîndrească cu ea, cu reușita ei la școală și la muzică. „Ași vrea ca fata mea, dacă o să am o fată, ei bine mi-ași dori o fată, să cînte și ea la flaut, iar băiatul la pian”.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neașteptate. „Mai întîi ea mi-a zis că nu mi-a luat nimic”, îmi spune și ține în mâinile fragede flautul prețios.  Repetă cuvintele „Uite ce ți-a adus mama”  cu un zîmbet pînă la urechi. „Cînd am văzut eram foarte bucuroasă. Am cîntat o piesă de la orchestră”.  Îmi arată cutia neagră în care stă instrumentul, e o cutie „neobișnuită”, după cum îmi relatează entuziasmată Felicia, în ea mai este o piesă. A încercat să cînte și cu aceasta, dar încă nu s-a acomodat.

Camera din nou e cuprinsă de muzică. Niște sunete lungi sunt urmate de altele mai scurte, mai vioaie sau care alunecă în timp formînd o notă. Felicia clipește din genele lungi, zîmbește, cuprinde camera cu ochii, iar mâinile împreună cu instrumentul argintiu trăiesc o adevărată poveste cu prinți și prințese dintr-o împărăție îndepărtată. Acel iz oriental pe care l-am deslușit din cîntul său m-au făcut să mă simt lîngă ea pe nisipurile Arabiei, vrăjită de dansul cobrei ce se ivește în toată splendoarea în fața noastră. Muzica lentă, calmă se preschimbă într-un vîrtej de sunete. I se văd clar gropițele din obraji și alunițele de pe față. Brațele plutesc în aer, iar cobra își continuă mișcările. Felicia are 13 ani, și muzica îi pictează viitorul. Visează la conservator, la concerte la Viena, Paris și Praga, la înscrierea printre soldățeii orchestrei Academiei Regale. 

Articol semnat Doina Sîrbu, scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. 

Străduțele pietruite ale proiectului Erasmus+ aduc România mai aproape de orice punct din Europa

Am participat acum o lună la un proiect Erasmus+ care s-a desfășurat în Plunge, un orășel micuț și curat din Lituania. Printre participanții la «Youth exchange project „W.A.Y.”» se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Cu această ocazie noi, românii, am reușit să vizităm două capitale ale Țărilor Baltice, Riga și Vilnius, să pășim în catedralele catolice, să facem cunoștință cu tradițiile celor două țări, cu bucătăria, limba și istoria altor națiuni.

Drumul din Iași pînă în Pla­te­lia, un sătuc de lîngă Plunge în care am fost cazați pe perioada proiectului, a fost obositor și lung. Șase ore cu tre­nul pînă la București, trei ore cu avionul pînă la Riga și cinci ore pî­nă în Plunge, unde ne aștepta mașina spre Platelia. Avionul nostru decolat în zori și cum mai aveam mult timp de așteptat în gară, am pornit într-o excursie spontană prin Bu­cu­rești cu bagajul în spate. Răsăritul s-a făcut simțit imediat, iar cînd am ajuns în Letonia, am constatat că iar­na venise de mult în Riga. Acolo am avut cîteva ore bune la dispoziție să vizităm capitala baltică cu drumuri pavate și plină de turiști. Roțile de la bagajele noastre nu mai rezistau să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, iar mîinile ne-au înghețat bine de tot chiar dacă dimineața era însorită. Soa­rele însă doar își arăta dinții as­cu­țiți cu care mușca din noi.

Căsuțele din Letonia sînt ca-n povești: mici și colorate pe toate păr­țile. Alături, peste tot vezi lăcașuri arhitecturale impresionantele care ne-au desenat drumul pînă în Pia­ța Centrală a capitalei, piață consi­de­ra­tă drept cea mai mare din Euro­pa. În centru se află primăria, o clădire cu trei etaje care cuprinde și un turn în care se găsește Ceasul orașului, ce datează din 1334, și statuia lui Roland, fiul lui Carol I, ridicată de Wilhelm Neumann. Cu toate că gerul ne-a cicălit, am reușit să vizităm o parte bună din oraș și apoi am ajuns în Centrul Vechi. Acolo ne-a fascinat Casa Capetelor Negre, un simbol al orașului, care a rezistat în fața bombardamen­te­lor trupelor germane și a celor sovie­ti­ce și care acum bucură ochii localnicilor și ai turiștilor. Nu departe de Casa Capetelor Negre a fost ri­di­cată catedrala, o clădire impre­sio­nantă din cărămidă al cărui turn spărgea norii albi și atingea cerul. Ferestrele turnului și ale cons­truc­ției sînt împînzite de vitralii colo­ra­te, iar intrarea este dominată de o ușă în formă de arcadă.

În Platelia, am fost cazați într-o cabană pe malul unui lac imens. Nici pînă în ultima zi nu am putut număra toate insulele scăldate de apa lacului. Încă din prima seară îmi știam vecinii: eu stăteam în ace­eași cameră cu o fată din Slo­va­cia, Daska. Pe uși erau inscrip­țio­na­te și alte nume pe care, citindu-le, le-am asociat cu diferite cuvinte, Laimonas cu o lămîie, Vilius cu ca­pitala Lituaniei, Domantas cu de­ter­gentul Domestos și în cele din ur­mă Egle, un nume frumos, care în traducere înseamnă brad de Cră­ciun. De la ei, de la lituanieni, am învățat că „labas” înseamnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc. Slovacele, în schimb, repetau cuvîntul „krásny” ce înseamnă frumoasă, de fiecare dată cînd se uitau în oglindă.

ROMÂNCA CU PATRU SOȚI

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort. Acolo ne-am întîlnit cu oa­meni de afaceri, de la tineri care abia și-au început o afacere și al­ții care se ocupă de afaceri de mai bi­ne de 20 de ani. Am scris un „business plan” pe cele mai diverse te­me, de la deschiderea unei ca­fe­ne­le-cinema, florării, firmă de or­ga­nizare a evenimentelor, pînă la i­novații în industria modei – haine ce te încălzesc iarna și care se ali­men­tează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldură.

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort.

Cînd ne-a venit rîndul să pre­zen­tăm cultura și tradițiile din Ro­mâ­nia, am constatat că am „degustat” încă din prima zi toată mînca­rea de acasă, iar sticla de vin am spart-o pe drum. Atunci am făcut cu­noștință cu bucătăria, am cum­pă­rat niște făină de porumb pentru o mămăliguță, niște ceapă și us­turoi pentru mujdei, am găsit niște ouă, am căutat prin geantă o za­cus­că și am „împrumutat” niște pîi­ne. Iar dacă mîncarea e sărăcăcioasă și băutura nu există, am organizat jo­curi, întrebări despre România, le-am arătat niște filmulețe care spuneau că o româncă poate avea patru soți și că pe copacii din țara noastră cresc pești. La final, le-am prezentat ma­gia adevărată în interpretarea unui tînăr care a dus de nas publicul și în alte seri cu diferite trucuri.

Printre cele mai frumoase lo­curi pe care le-am văzut în Lituania a fost capitala Vilnius. Arhitectura sa străveche reprezintă o îmbinare sa­vuroasă de stiluri cu influență scan­dinavă, rusă și germană, iar ames­te­cul dat se încadrează bine pe stră­duțele înguste, pietruite, ale Ve­chiu­lui Cartier. În centrul vechi al orașului se ridică Catedrala Vil­nius, care seamănă mai mult cu un templu grecesc, decît cu o biserică or­to­doxă, are sculpturi bine șlefuite ce înfățișează oameni și sfinți, iar alături clopotnița. În piața catedra­lei se afla o dală inscripționată cu cuvîntul „stebuklas”, despre care noii noști prieteni ne-au explicat că în traducere înseamnă „miracol”. Legenda spune că, daca îți pui o do­rință și te învîrți de trei ori pe dală, acea dorință se va împlini, iar noi ne-am încercat noro­cul fără ezitare.

***

Luna trecută, cu Erasmus +, am vizitat două capitale europene, Ri­ga și Vilnius, am putut arunca o un­diță imaginară în oglinda lacului din Platelia, am stat împreună cu alți studenți lîngă cuptorul cu lem­ne și am gustat bucate tradiționale din diferite țări în care ingredientele principale erau cartofii și car­nea de porc. Acum, de Crăciun, voi găti ceva special cu gîndul la prie­te­nii noi agățați în proiect și voi zbu­ra, iar pînă la Riga, măcar cu gîndul, acum după ce am reușit să îi învăț cîteva străduțe.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/stradutele-pietruite-ale-proiectului-erasmus-aduc-romania-mai-aproape-de-orice-punct-din-europa.html