Duet pe acordurile divorțurilor

• Album: „Love, Marriage & Divorce”
• Artist: Toni Braxton & Babyface
• An: 2014
• Gen: R&B, Pop, Soul

Pe 31 ianuarie a ieșit albumul semnat de cîntăreții Toni Braxton și Babyface. Ambii in­terpreți au trecut peste un divorț dureros și probabil aceasta a și influențat piesele în­scri­se pe CD, le-a oferit culoare, sensibilitate și a accentuat tema dragostei. Putem afir­ma că albumul recent apărut pe piața muzicii a devenit punctul culminant în cooperarea celor doi artiști.
După ultimele tendințe din industria mu­zicii care spun că dacă înregistrezi un duet, atunci acesta trebuie făcut cu cineva opus stilului tău, în cazul acestei colaborări for­mu­la dată a succesului nu se aplică. Braxton și Babyface au demonstrat că formează un în­treg, fără a se completa reciproc, ci re­u­șind doar să aducă mai mult volum talentului lor. Este greu să îți imaginezi o uniune mai ar­mo­nioasă decît a celor doi prieteni, iar rezultatul acestei idile spirituale a fost 11 piese îm­po­do­bite de șoapte și promisiuni.

Notele de pian, simbioza clapelor, acor­du­rile de vioară, tempoul lent te învăluie în trecutul plin de succes a celor doi artiști. Din prima vei adulmeca vocea calmă, timbrul do­mol și claritatea interpretării. Îndrăgostit sau rănit sufletește vei percepe semnificația sunetelor și a cuvintelor. „Roller Coaster” este o baladă clasică de muzică R&B in­spi­ra­tă din anii ’90 și este sufletul ma­te­ria­lului pre­gă­tit de cei doi cîntăreți.
Compoziția „Sweet” se diferențiază însă de celelalte cîntece prin caracterul jucăuș al tex­tului, dar care nu strică impresia gene­ra­lă asupra albumului. Este o piesă ușoară ce pune în evidență dragostea care trebuie dorită, stri­gată și pentru care trebuie să lupți. În afară de melodiile centrate pe duelul cîntăreților Toni Braxton și Babyface, întîlnim și trei com­­poziții distincte. „Heart Attack” este o piesă solo a lui Babyface, iar „I wish” o prezintă pe Toni într-o ipostază ce seduce și incită spi­ri­te­le. Glasul inocent și candid, precum și pre­zen­­ța minimă a instrumentelor a­du­ce în prim plan muzica anilor ’90.
Uitat de timp, duetul prezentat de albumul „Love, Marriage & Divorce”  readuce valul tre­cutului. Moliciunea vocilor, ritmurile me­lan­colice și versurile romantice sînt dedicate îndrăgostiților. De aceea îți poți da seama încă de la primele cîntece dacă acestea vor mai părăsi sau nu lista ta de melodii.



http://www.opiniastudenteasca.ro/opinii/asculta-de-la-noi/duet-pe-acordurile-divorturilor.html

Un cocktail din fum și votcă

O lene în plus, o lene în minus nu poate afecta un creier ce muncește zi de zi. Te scoli din pat, te întinzi, mai caști puțin și ești pe picioare mai devreme decît te așteptam. E ora 14:48, ai uitat de ceasul deșteptător, de melodia ce în fiecare dimineață îți irita urechile cu sunetul „e timpul să te trezești, trebuie să pleci la ore”. Ești cîțiva pași distanță de universitate, însă renumitul autobuz al acesteia mereu e la ușile tale. Nu te grăbește, te așteaptă ca un cîine milos fără a scoate un sunet. El e creat special pentru tine și îți este oferit pentru utilizare din prima zi cînd ai depus actele la facultate. Și actele. Dacă înainte te rugai să ai o notă trecătoare ca să îți poți continua studiile, acum uiți de acel carnet prăfuit cu notele de la liceu și pășești vioi în noua sală de curs. Ești student, iar acele cifre pentru care trebuia să muncești ani buni, acum nu mai ai nici o valoare, ba mai mult, ești bugetat, iar guvernul îți mai achită și lenea.

Toată noaptea ai petrecut-o în club cu prietenii. Nu îți mai aduci nimic aminte după a cincea sau poate a patra sută de grame. Le-ai încercat pe toate, de la votcă la tequila, iar trupul îți sălta în ritm de dans. Acum, condus de șoferul autobuzului, pînă în sala de curs, nu îți mai vezi gașca „spirtuită” de ieri, însă ești fericit că fumul de țigara, ce a acoperit întreaga cameră, îți umple plămînii cu o doză de aer „curat”, iar mirosul de cafea te ademenă. Niște fete îți flutură din mîini, iar tu le recunoști printre acele fuste ce dansau în fața ta. Ești mîndru că ai putut să îți mai aduci aminte ceva. Proful e în fața ta, tot ce vorbește e ca o muzică de fundal. Nu poți spune că e buna, dar nici rea. Mai ciulești urechile din cînd în cînd și îl mai zărești prin acea ceață. Nimic mai mult, doar e universitatea ta de vis.

Orbul ce vede

Suntem orbi, dar vedem. Un paradox pe care îl întîlnim în plină stradă, la magazin sau în transportul public. Catalogăm, dar nu percepem care ne este locul în această ierarhie a informării.

El este orbul, merge cu capul sus ridicat, încrezut în „adevărul” său, schițînd chipuri false. Nu observă că acel portret are culoare, formă , gust și miros. Nu îl deslușește din amalgamul de lucruri ce îl înconjoară. Pășește fără a cunoaște, merge înainte indignat de așa zisa „prostie” a altora, fără a se uita măcar o dată în oglindă.

Cunoaște, dar este indiferent. E la curent cu toate, dar pășește de parcă nu i-ar păsa. Nu e dezinteresat total, însă nu este gata de acțiune, este subjugat de nepăsare. Nu e insensibil, chiar îi pasă, dar e prea timid să își exprime părerea. Apleacă capul în fața orbului și cade de acord cu el.

Calcă ferm, își controlează fiecare mișcare, cunoaște și este gata de atac. Luptă în apărarea valorilor și niciodată nu ezită să facă un pas înapoi. Sunt adecvați momentului și manipulează bine cu arta vorbirii. De ei se tem, pe ei îi stimează, sunt mai presus de celelalte categorii, dar ușor confundași cu cei dintîi.

Și acum îmi aduc aminte de 7 aprilie 2009, Chișinău, Republica Moldova, cînd după a treia oră holurile liceului erau goale, nici un suflet, nici o respirație. Entuziasmați sau dorind să chiulească de la ore, elevii, de la mic la mare, au pornit înspre Piața Marii Adunări Naționale. Cei informați erau gata de atac, au luptat pentru adevăr, iar cei orbi au pornit împotriva unei forțe din curiozitate, luîndu-i după sine pe cei indiferenți. Nimic nu prevestea haosul, dar începînd cu următoarea dimineață erau căutați prin școli, arestați, amendați și bătuți în stradă. Au avut de suferit toți, dar cu toate acestea indignații numărul unu erau cei neștiutori. Pur și simplu nu sesizau pe ce mină au călcat sau ce bombă au activat. 

Moartea decernează premii

Premiile Darwin Awards îi recompensează pe cei care "îmbunătăţesc" specia umană omorându-se în urma unor alegeri cât se poate de neinspirate.

Ce poate fi mai amuzant decît o moarte stupidă ce "îmbunătăţește" fondul genetic al omenirii? Anual sunt înregistrate sute de cazuri cînd o simplă întîmplare se transformă în cea mai mare ciudățenie. Prostie sau nu, dar un premiu nu strică, chiar dacă este înmînat postmortem.

Darwin Awards este un premiu virtual care se oferă indivizilor care au decedat în cele mai stupide circumstanțe sau și-au pierdut capacitatea de a se reproduce, în rezultatul cărora au pierdut posibilitatea de a aduce beneficii fondului genetic uman. Istoriile deceselor absurde a început să circule pe internet din 1985. Cele mai amuzante astfel de cazuri au fost pasate pe e-mail de la un utilizator la altul până când Wendy Northcutt, o cercetătoare americană în domeniul neurobiologiei, a hotărât să le centralizeze. Din 1994 acestea apar pe pagina de internet www.darwinawards.com. "Ca om de ştiinţă, mi-am dat seama că oamenii au în faţă o lungă perioadă de evoluţie. Chiar vrem să-i avem în jur pe oamenii care nu opresc la lumina roşie a semaforului? Genul acesta de oameni se aleg cu ceea ce merită", a explicat W. Northcutt ideea din spatele Premiilor Darwin, numite astfel în cinstea omului de ştiinţă britanic Charles Darwin (1809-1882), creatorul teoriei evoluţiei speciilor.

An de an, aici sunt premiate cele mai improbabile şi hazlii cazuri în care oameni din toată lumea se omoară din prostie.

"Numite în onoarea lui Charles Darwin, părintele evoluţiei, Premiile Darwin îi comemorează pe cei care ne îmbunătăţesc masa genetică, retrăgându-se singuri din ea", scriu plini de umor autorii paginii de internet.

Învăț să zbor

Unul dintre condițiile de bază este absența urmașilor direcți. Conform versiunii oficiale, Darwin Awards poate fi acordat și persoanele care au rămas în viață, care nu mai pot avea urmași din cauza unei întîplări, cînd vinovați sunt ei însuși. Cu toate acestea există și o excepție. Este cazul unui bătrîn pensionar Larry Wolters din Los Angeles. În 1982 cel din urmă a hotărît sa-și îndeplinească dorința mult rîvnită, să zboare, dar nu cu un avion. El a inventat propria modalitate de a călători în aer. Wolters a legat de un scaun confortabil 45 de baloane meteorologice umplute cu heliu. Fiecare din acestea avea un diametru de un metru. El s-a așezat confortabil în acel scaun, și-a luat la „drum” niște tartine, bere și un pistolet. După planul său el trebuia lent să atingă înălțimea de 30 de metri, dar scaunul a zburat ca o rachetă la 5 km distanță.

Înghețat complet Larry nu a încercat să împuște în baloane la așa înălțime. Acest călător în aer liber a cutreierat mulți nori pînă radarul aeroportului din Los Angeles nu l-au detectat. Wolters a reușit să împuște în cîteva baloane și să se coboare la pămînt, dar frînghiile de acre erau agățate acele sfere cu heliu au atins cablurile ectrice, ce a caizat un scurt circuit și a lăsat fară lumică un cartier întreg, Long Beach.

Imediat după ce pensionarul a ajuns la pămînt a fost pus în cătușe. La întrebarea polițiștilor de ce a făcut aceasta, el a răspuns „Nu poți mereu să stai cu mîinele în sîn”.

De ce sunt fascinante morţile stupide

"Întotdeauna a existat o atracţie pentru păţaniile sau nenorocirile altuia. Povestea lui Păcală e binecunoscută sau faptul că oamenii râd când cineva se împiedică şi cade. E un mod de a se autoîncuraja, o nevoie de a vedea că lucrurile pot sta şi mai rău şi că ei ar trebui să fie recunoscători pentru ce au", explică psihoterapeutul Anda Păcurar, pentru EVZ, motivul pentru care Premiile Darwin sunt foarte populare în rândul publicului.

"Subiectul morţii e în general tabu sau în orice caz terifiant, aşa că o abordare comică, o punere în scenă îi face pe oameni să aibă curajul să privească. În general, oamenii nu au probleme să vadă moartea în filme sau pe ecrane şi astfel mulţi chiar sunt atraşi de filme sau seriale de groază. E ca şi cum încearcă să integreze această parte a vieţii într-un mod impersonal, care pare că nu-i atinge", mai arată psihoterapeutul.

De la A la Z

Istoria Premiilor Darwin începe în 1994 cînd un zoolog din Egipt în loc să plătească pentru băutura ce și-a comandat-o, a fugit din bar prin geamul de la Wc, ce ieșea spre rîu. El a fost victima unui crocodil. Doi ani mai tîrziu avocatul Garry Hoy, în vărstă de 39 de ani, le prezenta studenților juriști duritatea geamurilor din clădirea zgîrîe nori și a stricat sticla cu umărul. După ce a căzut de la al 24- lea etaj a murit.

În 2011, primul loc şi marele premiu Darwin revine fenomenului denumit "planking" - activitatea unei persoane care se așază orizontal, cu fața în jos, cu brațele pe lângă corp şi rigizi ca o scândură, pe diverse obiecte sau suprafețe. Australianul Acton Beal, de 20 de ani, a excelat în acest sport dus deseori la extrem şi a fost cel care a primit premiul.  Acesta a încercat să facă "planking" pe balustrada balconului său de la etajul 7, în jurul orei 4.30 dimineața. Gravitația şi-a făcut treaba, iar tânărul a căzut de la etaj şi a decedat.

În 2013 cîștigatorul absolut a fost James Elliot, care, urmărind un jaf petrecut în Long Beach din California, SUA, a încercat să someze autorii cu un foc de avertisment, dar arma n-a declanșat. Foarte contrariat, James Elliot a întors arma spre sine, pentru ca privind pe țeavă, să constate o eventuală defecțiune în interior. Întrucât arma a declanșat, premiul a fost acordat post mortem.

Curăţarea speciei în stil românesc

Nici România nu a dus lipsă de oameni care şi-au luat viaţa accidental în moduri absurde, iar câţiva dintre ei au ajuns să fie menţionaţi pe site-ul premiilor Darwin.

Mario Bugeanu, fostul jucător al echipei Gloria Bistriţa, şi prietena sa au murit în 1999, în timp ce făceau sex într-un BMW parcat în garaj. Fotbalistul nu a oprit motorul maşinii, în condiţiile în care poarta garajului construit din beton era închisă, motiv pentru care cei doi au murit intoxicaţi cu monoxidul de carbon emanat prin ţeava de eşapament.

Un ieşean a fost ucis de curiozitate în 2002, după ce şi-a aşezat capul pe linia de cale ferată pentru a auzi cum se apropia un tren. Bărbatul nu s-a documentat însă cum trebuie, astfel că a fost lovit din plin de un tren care circula din direcţia opusă celei în care privea.

Moartea devine subiect de filme

Curiozitatea excesivă, neatenţia frizând inconştienţa, nervii scăpaţi de sub control şi optimismul exacerbat sunt câteva dintre cauzele celor mai absurde morţi din lume

Premiile Darwin s-au bucurat de mare succes încă de la început, iar Wendy Northcutt, în prezent în vârstă de 48 de ani, le-a transpus ulterior sub forma unor volume.

De asemenea, ineditele distincţii au devenit subiect de film în 2006. Procedura e simplă: utilizatorii culeg din presa inter naţională cele mai interesante cazuri şi le trimit către site, iar anual sunt desemnaţi câştigătorii.

Iată câteva dintre cele mai absurde morţi luate în evidenţă de-a lungul timpului. Prima e moartea la telefon. Precauţia e mama înţelepciunii, dar poate dăuna când e dusă la extrem. A aflat pe propria piele un american din Newton, North Carolina, în 1992, care a apelat la măsuri extreme pentru a nu fi călcat de hoţi. Ken Charles Barger, în vârstă de 47 de ani, şi-a zburat creierii din greşeală într-o noapte, după ce a fost trezit de soneria telefonului aflat pe noptieră. În loc să apuce receptorul, a luat în mână un pistol Smith & Wesson, care s-a declanşat când l-a dus la ureche.

Din păcate există și dragoste electrizantă. O ceartă conjugală petrecută în 1998 în cartierul muncitoresc Boedo din Benos Aires a degenerate într-o bătaie, iar un bărbat în vârstă de 25 de ani şi-a aruncat consoarta de la etajul opt. Spre stupefacția argentinianului, femeia s-a agățat în niște cabluri de înaltă tensiune, aşa că a sărit după ea. A încercat să-şi ducă treaba la capăt sau, din contră, a fost cuprins de remușcări şi a încercat să-şi salveze soția? Nu vom afla niciodată, pentru că a ratat în cădere cablurile de tensiune şi s-a zdrobit de caldarâm.

Într-un mod sau altul oamenilor care și-au găsit sfîrșitul atît de absurd li se mulțumește pentru contribuția sa în fondul genetic uman. Cine știi poți lua și tu locul de frunte. 

Meniul fericirii

Nu va-ți gîndit niciodată cum se prepară fericirea? Toate anunțurile și indemnele pe care le întîlniți în plină stradă încearcă să vă insufle care este cea mai „bună” carte de bucate. Pai iată, pentru unii rețeta dată reprezintă un lucru elementar și cînd spun că îi știu ingredientele, ne prind în plasa minciunii. Acești bucătari iscusiți ne tentează prin formele: ”Be happy”, ”Don’t worry”, ”Smile”, mirosuri seducătoare de sosuri și garnitură, ne fac să zîmbim chiar și atunci cînd acesta este absurd sau inadecvat situației.

          Acest restaurant cu meniul fericirii pare în aparență unul care a reușit să prepare adevărata bucurie. Revenind la bucătărie, putem observa care sunt pașii de preparare a salatei ”Be happy”. Dacă deschidem cartea de bucate a incitatorilor noștri concluzionăm că avem nevoie de 200 g de roșii ale încrederii în sine, de 150g de varză ce aduce zîmbetul pe buze, de 100g de morcov ce ne pune în evidență clipele inedite petrecute alături de cei dragi, cîțiva stropi de ulei care îți vor încîlzi sufletul și în cele din urmă niște sare care îți poate ameliora durerile.

           Din perspectiva acestor bucătari totul pare cu adevărat ușor și o denumire de gen ”keep calm” sau ”everything will be ok” reprezintă soluția excelentă spre găsirea punctului de beatitudine. Dar oare pot avea cuvintele o asemenea putere? Oare sunt capabile niște bucate sărate și pipărate cu fraze dulci să ne facă cu adevărat fericiți? Auzindu-le nu poți afirma că ai devenit mai fericit sau că ai putut ușor uita lacrimile. Poți percepe frumosul vieții doar atunci cînd fericirea ta nu va depinde de dulciurile unei patiserii, dar de propriile tale acțiuni. Merită să încerci să îți prepari singur rețeta fericirii și poate atunci va merita să fie înscrisă printre bucatele tale preferate.

Cînd șoarecele devine rege

Poate e straniu și caraghios, dar cînd în împărăția animalelor se încep alegerile pentru postul cel mare- Boss, primii la rînd sunt șoarecii. Cele mai mici animăluțe concurează cu bufnițele inteligente, cu leii împărați, cu puterea urșilor, ușorul zborului al pasărilor și cu rapiditatea iepurilor.  Șoarecele – un simbol aparent inofensiv al timidității și supunerii, semnifică ipocrizie (în iudaism) si distrugere (în creștinism). Această creatură, orbită de puterea unui rege, consideră că funcția dată presupune să stai toată ziua pe sofa și să mănînci cașcaval. Realitatea este cu mult mai dificilă decît pare în aparență. Șoarecele nu conștientizează că calitatea de șef este însoțită de multe dezavantaje care trebuie conștientizate înainte de a porni pe calea dată, iar dacă nu ai abilitățile necesare nu vei sta mult pe poziție. Vietatea care răspîndește ciuma- răul și latura negativă a lucrurilor, mizează să capete un salariu impozant, ce îi va permite o mașină Porsche Panamera, o vilă pe malul mării și lucruri de branduri, sună ridicol.

Activitatea în cauză presupune mai multă muncă administrativă și mai multă răspundere. Oare poate un șoarece să ofere garanția că lucrul dat va fi la nivel? De asemenea, dacă vrei să devii șef, trebuie să știi că asta presupune și mai multe învinuiri din partea celorlalți. O răzătoare timidă nu va putea înfrunta agresivitatea unui lup, tigru sau panteră, viclenia unei ființe care știe ce vrea și cum să o obțină ca vulpea sau inteligența, cunoștințele pe care le posedă cerbul, șarpele sau bufnița.

Fără rege, jocul de șah nu are sens. Este singurul motiv pentru care oamenii inteligenți acceptă monarhia. La rîndul său, regele reprezintă creierul, inima și sufletul regatului său, pe lîngă aceasta șoarecele a fost întotdeauna privit cu neîncredere, ca o creatura oportunistă care aduc din afară ghinionul și ruinarea. Votul meu aparține Leului!

Șoarecele și bucata de cașcaval

Situația cu distrugerea limitelor dintre intimitate și public pentru a obține siguranță îmi aduce aminte de istoria șoarecelui și a bucății de cașcaval. Atrăgătoarea felie de brânză, cu mirosul impunător, preparată după ultimele tehnologii și inovații, captează atenția celui ce vede, adulmecă și știe. Mulți dintre noi percep doar latura pozitivă a lucrurilor și sunt captați de foamea șoarecelui. Privind lucrurile mai larg, înțelegem că ștergerea acestei bariere reprezintă privarea de libertate și constrângerea în acțiuni.

Orice cetățean ar dori să se simtă în siguranța, iar veșnica urmărire de către camerele video pot previne, stopa sau ajuta în căutarea infractorilor. Aceasta ne va permite circularea în spațiu fără a ne teme că suntem expuși unui risc. Deci vom putea din plin adulmeca mirosul încrederii și protecției.

Nu exclud că bietul șoricel a fost tentat de felia de cașcaval intenționat și cu un motiv anume, dar analizând situația din alt punct de vedere puteam afirma că cașcavalul reprezintă o capcană a societății. Goana după întâmplări, evenimente, știri, de cele mai dese ori, intimidează vedetele, oamenii de la conducere și înfățișează viața lor intimă ca fiind una publică. Omul de rând nu distinge mecanismul funcționării acestor metode de siguranța. Astfel sistemul dat, ajungând în mâini rele, provoacă disconfort și dezgust. Deci capcana pe care oamenii singuri și-au creat-o funcționează împotriva lor, iar motanul de după colț vă privește de cealaltă parte a coliviei.

De ziua Europei Rusia bate la ușă

O medalie desprinsă de pe pieptul unui soldat vorbește despre curajul acelui bărbat, care nu de mult a luptat pentru ași proteja hotarul propriei țări. Acum timpul și-a luat revanșa și l-a transformat într-un bătrîn lipsit de puteri. Își aduce aminte cu groază de sîngele vărsat pe cîmpul de luptă, de sute de soldați ce zăceau la pămînt și înginau cuvîntul „viață”. Timpurile s-au schimbat, sociatetea a suportat schimbări, dar acel instinct al conflictului armat încă mai persistă. Ici acolo bătrînului soldat i se șoptește că războiul vine cu pași grăbiți acum, în secolul păcii. Închide ochii, răsuflă adînc, nu își poate imagina că omenirea va mai risca cu mii de suflete pentru a restabili echilibrul nu de mult obținut.

Nu demult au luptat contra inamicului, iar acum în pragul Zilei Europei frica de odinioară mai persistă. Rusia și-a încolțit dinții și dorește sa-și ia revanșa. Un stat atît de puternic în plan militar rîvnește sa își reîntoarcă hotarele. V. Putin, după atîțea ani la „domnie” aspiră să îl facă pe viteazul și într-un mod tacticos pornește la atac. A început cu o fărîmitură de pîine, dar acum colții au mușcat o jumătate din aceasta. Ca un cîine flămînd nu se oprește, cu ochii lucind tiptil se apropie de pradă. Nu este nevoit să o atace primul, pîndește momentul ce-l mai potrivit și fară nici o trudă simte victoria. Prada singură îi cade în gură. Și cînd te gîndeai că acel soldat încărunțit de timpul nemiluitor ar trebuie să se bucure de viitorul prosper al urmașilor săi, apleci capul și nu știi ce sa îi răspunzi. Cuvintele îți zboară din minte, îți rămîne doar speranța, speranța ca vînătorul sa îți lase prada…

Atelierul unui grup de hippie

Organizația ART-Labyrinth aduce culoare în sufletul celui ce dorește să se manifeste

ART-Labyrinth este o organizație nonguvernamentală, care încearcă să valorifice cultura națională, precum și valorile, tradițiile altor popoare din Orient și Occident. Sub muzica shamanică a teatrului „Satori”, ghidînd marionele sub egida teatrului „Der Golem”, sub jocul focului, plăsmuirea vaselor din ceramică, înconjurați de poezie, muzică și cîntec, sub măștile de porțelan a teatrului, membrii organizației au încercat să le ofere vizitatorilor săi o gamă largă de ocupații. Au început de la zero, au trăit fără apă și electricitate, nu aveau podea și înghețau de frig, dar au încercat să se ridice și să-și împărtășe valorile.

Cu un alb șters de ploaie este pictat pe albastru Muzeul Zemstvei, o clădire sobră cu un nivel, nu prea colorată şi fără vitralii la geamuri. Construcția reprezintă partea de jos a aşa-numitului cartier-muzeu, unic pentru Chişinău, deoarece acest cartier – este singurul care s-a păstrat în forma iniţială de mai bine de 100 de ani, acolo unde de un veac nimic nu s-a demolat şi unde nimic nu s-a construit. Un loc care aparent pare a fi uitat de ochii lumii, pe o stradă îngustă din centru capitalei, găzduiește zilnic focul, muzica, teatrul, dansul, arta confecționării și zeci de perechi de ochi. Ușa scîrție, timpurile i-au oferit un colorit specific ce întîlnește fiece oaspete ce a hotărît sa-i pășească pragul cu muzică. Pe holuri domină un aer rece a trecutului îndepărtat. Geamuri înalte înfipte în pereții decojiți și holul care așteaptă de după uși o licărire de lumină, atrag curioșii. M-am rătăcit printre zecile de uși ce se deschid cu propria muzică, ghidată de glasurile copiilor, ce zgomotos se jucau, am intrat într-o odaie tapetată într-un verde deschis cu ornament abstract. Pe pereți atîrnă tablouri de diferite mărimi, unele au rame, altele își prezintă frumusețea pînzei bine lucrate. Cîteva fotolii învelite în galben, scaune cioplite din lemn și o sobă în mijlocul camerei. Sub acoperișul clădirii un nou curent pentru Republica Moldova, curentul hippie.

Ideea a apărut cîțiva ani în urmă. „Am deschis primul și unul dintre cele mai mare festivaluri sub cerul liber «Open Air» care nu înfățișa muzică rock, populară pe acele timpuri, dar muzică ethno. Am prezentat publicului larg curentul hippie, care pînă în momentul de față nu exista.”, povestește Sergiu, care pentru prieteni se numește Serdar, unul dintre fondatorii organizației ART- Labyrinth. Un grup de muzicanți, care călătoreau din țară în țară și se îmbogățeau cu sunete și curente noi s-au împreunat. „Am început să confecționăm împreună cu prietenul meu Sașa tobe. Ne-am învățat singuri să cîntăm la ele și am format o grupă care cînta muzică shamanică, dacă o pot numi așa.”. O colecție de instrumente muzicale, printre care și zeci de tobe își așteaptă într-un colț mîinele ce le vor face să vibreze în unison. Praful nu a reușit să le acopere, iar acele mîini frecvent își alină fluierele, chitarele și tobele.

Culorile unui festival hippie

De la acordurile ethno, pînă la arhaic, experimental sau non-aggressive cavalerii medievali luptă între ei pe un cîmp din zonele pitorești ale Moldovei. Îmbrăcați în armură de fier, cămăși de zale cu coifuri pe cap, apărîndu-se cu scuturi și cu armele în mîină soldații din evul mediu prezintă o scenă din trecutul istoric al Europei. De la coifuri confecționate din plăcute de os cusute pe un suport textil sau din piele mergem cu pași grăbiți la armuri de solzi, trecem prin epoca bronzului cu armura sa denumită hoplitului și ajungem la armura de zale, mult mai mobilă și mai ușoară ca cele precedente. De la epoca medievală la cea antică, Adam și Eva pictați cu flori și frunze umblă dezgoliți printre spectatorii show-ului de vară. Iar cînd soarele apune timpul se închină în fața puterii focului. Teatrul focului și iscusința manevrării prezintă o altă poveste. Păpușile ghidate de om, zmeul zburător, corturi shamanice, indieni îmbrăcați în piele de animale, acrobați și oameni ce pășesc pe rugul focului fără a simți durerea, toate acestea sunt cuprinse de festivalul „Open Air” care are loc anual, acesta este festivalul care a dat viață organizației ART-Labyrinth.

 „Open Air” a găzduit în acel an peste 500 de oameni, sute de entuziasmați. Organizatorii încă nu aveau experiență în acest domeniu și optau pe improvizație. „Mulți ne ajutau să punem corturile, să aranjăm mobilierul. Am făcut cunoștință cu zeci de oameni, actualii noști prieteni. Printre ei se afla și cu un indian, care de 20 de ani călătorește prin diferite țări ale lumii.”. După festival tinerii hippie au hotărît să se stabilească undeva definitiv, doreau să aibă propriul atelier, un culcuș și locul unde să adune admiratorii muzicii lor. „Treptat sfera în care activam s-a lărgit, în afară de cercurile muzicale a apărut clubul de film și clubul de ceramică.”.

Lîngă Sergiu atîrnă pe perete trei rafturi. Pe unul din ele sunt căni din ceramică, căni handmade. Fiecare este individuală, iar lutul din care sunt pălmuite are diferite forme, unele mai drepte, altele puțin turtite sau puțin mai pătrate. Culorile și guașa de pe ele pictează caractere, chiar dacă sunt uniți de un curent, curentul „peace” (pacii) și-l manifestă individual. Mai sus de acesta, pe un alt raft te oglindești în vasele de sticlă pline cu frunze de ceai. Căldura localului vine și de la aceste mici frunzulițe ce te încălzesc pe timp de iarnă și te răcoresc pe timp de vară. Micile meniuri cu ceaiuri nu te obligă să îți achiți ceașca, doar să dai de la suflet cît dorești, ART-Labyrinth este o organizație non-profit care adună iubitorii de artă sub același acoperiș.

Un început, o istorie

Muzeul Zemstvei nu este primul local care a deschis ușile organizației. Se află sub numărul trei, precedat de un fost cinematograf sovietic din parcul Valea Trandafirilor. „Ne-am ciocnit inițial cu multe probleme, nu aveam apă, canalizare și lumină. Am rezistat doar un an și ne-am mutat într-un loc din parcul Valea Morilor. Plăteam mai puțin arenda, dar nu eram scutiți de incomodități, luam apa de la izvor și nu aveam canalizație”. Cîțiva ani mai tîrziu întîmplător, au dat de muzeul unde acum se află. „Un cunoscut de al nostru organiza aici o expoziție și ne-a întrebat dacă ne convine locul”, spune Sergiu privind în jur de sub ochelari. Cînd s-au mutat în Muzeul Zemstvei au constatat că în afară de pereții groși și tavanul înalt nu aveau nici podeua sub picioare. Totul era putred și vechi, cu mîinele lor au readus la viață construcția sovietică. Scîndură cu scîndură au putut păși în noua locuință. Au tras apa, au curățat canalizarea. 

Acum pereții sunt traversați de sîrme și cabluri. Cînd au intrat nu era electricitate, iar acum ard multe luminițe. În centrul camerei stă o sobă. Au construit-o singuri. „Am cutreierat multe poduri pentru a strînge cărămida”. Pe holurile fostului muzeu domina un aer rece, iarna vizitatorii înghițau, iar scăparea au găsit-o în construirea unei sobe. „Acum căldura se menține 24 de ore după ce focul s-a stins”. Copii aleargă și se mai aude cum podeau scîrție, nu mai are găuri și este acoperită cu covoare mici și mari rupte din propria realitate, sunt donate sau cumpărate de la second-hand-uri. „Sălile sunt mari favorabile unei organizații obșteaști, ceea ce ne permite să desfășurăm diverse concerte”, se aud glasurile zgomotoase a picilor ce zburdă dintr-o încăpere în alta, iar alături părinții discută între ei.

 „Avem loc în subsol, unde putem depozita inventarul și instrumentele. Am făcut acolo bucătăria, iar mai tîrziu am deschis un club de vegetarieni”. Pereții camerei de alături sunt pictați, un desen pe fonul cerului prezintă minunile lumii într-o bulă de apă care plutesc în cerc. Marea, focul, hieroglifele și cifrele descriu camera. Sculpturile zeităților și a  oamenilor, vase din ceramică sunt aranjate pe rafturile odăii.

Locul a fost adus la forma inițială doar peste un an, acum el găzduiește organizația ART-Labyrinth al treilea an. „Nu ne mai ciocnim cu lipsă de oaspeți, ne aflăm în centrul capitalei, un loc unde se pot aduna toți din diferite regiuni ale orașului. Cînd eram în parcul Valea Trandafirilor se străngeau în mare parte cei din regiunea Botanica, iar cînd ne localizam în Parcul Valea Morilor oamenii se temea să se apropie mai ales iarna, unde trebuiau să urce și să coboare sute de scări pentru a ajunge la destinație. Cînd te gîndeai că poți să îți rupi un picior, nu dorești să riști”, spune în glumă Sergiu și împreună cu prietena sa rîd.

„Multe grupe din Italia, Franța, România ne ajută să organizăm diverse festivaluri ca Open Air, festivalul de ragi, de muzică electronică.”, își amintește Sergiu.  În incinta organizației date sunt multe workshop-uri, clubul de anime, clubul iubitorilor de filme sau desena animate, cursuri de ceramică, lecții de tobe, școala focului, cercul de teatru, diverse expoziții. Gălăgia a cuprins toată sala, copii aleargă, se joacă, se împing „e un proiect nou, serele destinate copiilor, iar uneori le organizăm și  lecțiile de yoga. Cu toții am crescut și acum avem copii. Am rămas în suflet hippie și trebuie să acceptăm o altă realitate, unde nu mai suntem singuri, dar alături de pici. Posibil că tînara generație care crește sub muzica tobelor va fi altfel decît cea crescută cu Baby Hall-uri.

Punctul încă nu a fost pus

Organizatorii planifică pe viitor să dezvolte Street Art, o direcție puțin cunoscută pentru chișinăuieni. Totul va avea loc afară, sub cerul liber și va fi destinat tuturor perechilor de ochi ce vor traversa strada. „Vom prezenta sculpturi și graffiti. Va domina ideea libertății și anarhiei. Fiecare individ dorește să evadeze din sistemul actual, care de pe băncile școlare ne impun anumite restricții. Ideea de contra Babilon și libertatea creației trebuie să fie mai presus. 

Din păcate oamenilor de artă le este greu să se organizeze. Ideea de a căuta finanțare, de a aduce în ordine și de a repera nu le este caracteristică. Oamenii de artă sunt mai vulnerabili la asemenea lucruri și au nevoie de ajutor. Noi încercăm să îi organizăm și să deschidem noi direcții pentru ca ei să se manifeste.”

După cinci ani, pentru tinerii Basarabiei pumnii de pe 7 aprilie încă mai dor

La răscrucea a cinci ani după protestele din Piața Marii Adunări Naționale vinovații încă nu au fost pedepsiți.

Orologiul nu bătuse ora 10:00, iar coridoarele erau pustii. În sălile de clasă în care nu se auzea nici o răsuflare, telefoanele sunau înflăcărate cu cîteva minute în urmă, ușile strigau trîntite în grabă, perechi de ochi căutau un viitor mai bun, gurile scandau lozinci, iar cei pierduți printre cuvintele răsculaților repetau din urmă. Era dimineață, pe 7 aprilie 2009, în Chișinău, la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani”, înainte ca miile de glasuri să protesteze indignate de rezultatele alegerilor parlamentare din 5 aprilie.

Pietre, foc, victime și pră­dă­tori. Chiar și acum, după cinci ani de la proteste, autoritățile nu au stabilit cine se face vinovat și pe umerii cui atîrnă metehnele acelei ploi de pietre, ale acelui foc ce ardea în fața președinției și ale acelor copii forțați să semneze o minciună, să spună că ei au spart și-au stricat Chișinăul. A rămas un ecou din trecut, unul ce nu și-a găsit locul pî­nă acum. Anul acesta expiră ter­menul de prescripție în do­sa­rele le­gate de acel 7 aprilie 2009 din Re­publica Moldova, după care po­li­țiș­tii care au ridicat mîna asu­pra tinerilor basarabeni nu vor mai putea fi pedepsiți. Chiar dacă du­pă estimări, în ziua aceea peste 700 de oameni au fost bătuți, tor­turați, însă procuratura nu a găsit vi­no­va­ții nici după ce-a trecut prin ce­le 108 sesizări.

El era tigrul, pantera și leul, el e­ra cel în dinții căruia atîrna sîn­ge­rînd prada. Vînătoarea a început pe 8 aprilie, iar prada erau elevii și stu­denții, iar autoritățile căutau vi­no­­vați. „Poliția îi căuta pe cei mai ac­tivi. Mulți erau filmați, iar materialele au ajuns în mîna ofi­cia­li­tă­ți­lor. Nu știu dacă am fost sau nu în­re­gistrat, dar de găsit nu m-au gă­sit. Profesorii erau de acord cu noi. U­nii vorbeau mai deschis, alții nu, își dădeau seama că vor fi supuși u­nui control, iar publicitatea de pro­pa­gandist nu le făcea bine”, po­ves­tește Alexandru, care pe atunci era elev în clasa a XI-a. El s-a aflat în primele rînduri în acea învăl­mă­șea­lă de oameni, a văzut haosul și a fost parte din el.

Marian e anul I la master în I­ta­lia, la Universitatea din Bologna, nu s-a aflat printre protestatari, era doar martor. Își aduce aminte cum prie­te­nii lui erau bătuți și obligați să sem­neze o foaie împinsă de poli­țiști, „niște mărturii false pe care ei nu vo­iau să le semneze. Unii dintre ei a­veau cunoscuți unde trebuie și au fost eliberați, însă alții au avut de su­ferit”. Erau luați de acasă, din școli, din universități, iar mîinile pu­ter­nice ale polițiștilor nu acceptau răs­punsul „nu”, stîlcind brațele tine­ri­lor ca să semneze.

TINERI RĂSCULAȚI

Cuvintele curg șiroaie de pe bu­zele lui, are multe de spus, iar vorbele îi trec repede peste ziua aceea de 7. Haosul s-a născut în ziua ce-a ur­mat după alegerile parlamentare din 5 aprilie cînd s-au anunțat primele numărători. Cifrele erau parcă în ciu­da alegătorilor, fiindcă Partidul Co­­muniştilor tot strîngea, de undeva, vo­turi. Nemulțumirile au pocnit și un val de oamenii au ieșit în cen­trul capitalei pentru a-și urla nea­jun­sul și ciuda. „Din fața Pieței Marii Adu­nări Naționale am plecat spre Par­la­ment scandînd lozinci. Eram în­conjurat de polițiști. Am protestat pî­nă la ora 10.00 seara ca mai tîrziu să vină Vlad Filat, fondatorul și liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova și să amîne manifestarea pentru a doua zi. Ne-am supus și am plecat pe la casele noastre”, iar lui Alexandru nu îi ajunge aerul cînd povestește și ochii de un albastru în­chis trec printre evenimente de par­că le-ar fi trăit aseară. Acum învață la Universitatea de Studii Euro­pe­ne din Moldova, la Facultatea de Drept, fiindcă după nedreptatea și maltratarea tinerilor în comisariate și pe străzi a decis, spune el, să fie de partea adevărului. După liceu s-a rătăcit și s-a căutat iar pe el însuși. A trăit în Italia apoi, într-un final, s-a întors în Republica Mol­do­va, patria pentru care a luptat a­cum cinci ani.

Își amintește clar acea dimi­nea­ță „Majoritatea elevilor de liceu a căzut de acord să plecăm în centru. Am mers pe jos strigînd îm­potriva victoriei comuniștilor la ale­geri.” Printre liceenii care s-au ală­tu­rat colegilor fără tăgadă a fost și Oc­tavian. „Eram în clasa a X-a și nu mă gîndeam la consecințe. Am aflat despre protestul ce avea să urmeze pe 7 aprilie de pe Facebook și faces.md; erau niște anunțuri prin care eram îndemnați să venim, cît mai mulți, în Piața Marii Adunări Naționale. Eram aproape toată cla­sa, iar pe drum am întîlnit și gru­puri din alte licee, care erau la fel de entuziasmați ca noi”, își amin­teș­te el. Pe rețelele de socializare cir­cula mesajul „Tinerii declară ziua de 7 aprilie – Zi de doliu naţional în Republica Moldova. Dacă nu ai vo­tat pentru PCRM, ia o lumânare şi ieşi în stradă, ora 10.00, la Ştefan cel Mare”. Mulți dintre ei nu se gîndeau neapărat la protestul ce a­vea sa aiba loc în centrul Chiși­nă­u­lui, erau bucuroși că au găsit un mo­­tiv de a chiuli de la ore. „«Uraaa, am fugit», strigam cu toții. Acum mă gîndesc și nu îmi vine a crede că eram atît de naivi”, spune Oc­tavian. După ce a absolvit liceul în Moldova a hotărît să își continuie studiile în Suceava, la Uni­ver­si­ta­tea „Ștefan cel Mare”, pentru că „tre­buie să începi schimbarea de la tine”.

FLĂCĂRI DE PROTESTE

Au trecut cinci ani, Alexandru nu mai este acel elev plin de ini­ția­tivă care credea că guvernarea ve­che poate fi ușor ruptă din temelii. A devenit mai moderat, a devenit student, însă îl mai frămîntă cîte­o­dată lucrurile care s-au întîmplat atunci în Chișinău. „După vreo ju­mate de oră sau o oră de proteste eram printre primele rînduri de oameni, lîngă ușa de la preșe­din­ție. Am văzut cum spre clădire au zburat, din mulțime, ouă”, răs­co­leș­te Ale­xan­dru ușor prin amintiri, ștergînd, policioară cu policioară, pra­­ful timpului. Și pe acestea se a­șa­ză, apoi, un alt strat sur, mai ales pentru că au urmat atîtea schim­bări în viața lui, de-atunci și pînă a­cum. Povestește cum răsculații au înce­put să împingă poliția. Cei din primele rînduri erau împinși și bătuți cu bastoanele. „Mulțimea, vă­zînd că nu merge planul și că ea es­te cea care suferă, a început să rupă din piatra decorativa din trotuar și să arunce în clădire.” Tuna și ful­ge­ra, lumina zilei era străbătută de bu­căți dure de piatră, strigătele s-au în­desit. Spe­riați, oamenii au înce­put să se as­cun­dă, nimeni nu își do­rea să fie vic­tima acelei grindini. Po­liția s-a în­chis în clădire, iar pro­tes­tatarii au în­ceput să arunce și în gea­murile pre­ședinției. Peste unul din­tre prie­te­nii lui Alexandru s-a pră­bușit ploaia cu toată forța ei, a fost lu­at de am­bu­lan­ță, iar peste o oră s-a întors cu ca­pul bandajat.

Adevărata ploaie a început mai tîrziu, cînd din cer s-a revărsat a­su­pra polițiștilor nemulțumirea oa­me­nilor. „Erau persoane care a­veau me­nirea de a aprinde spiritele. Pri­mii care au aruncat pietre erau mas­cați și împrăștiați în toată zona”, poves­tește Ion, unul din pro­tes­ta­ta­rii ca­re a avut curajul să se a­pro­pie de locul unde furia ardea în flăcări de proteste. L-am întîlnit în Iași, e în anul al IV-lea la Uni­ver­si­tatea Teh­nică „Gheorghe Asachi”. E mem­bru al Asociației Tinerilor Ro­mâni din Afara Granițelor, nu poate să se despartă de frații lui, care-i erau mereu aproape și care îi amintesc de căldura căminului de acasă.

HOȚUL CARE INTRĂ PE UȘĂ

„Poliția a scos un furtun pe ușa principală și îi uda pe protestatari. A fost udat și Vlad Filat care în­cerca să calmeze spiritele. El era u­nicul politician prezent la fața locului. Erau oameni care încercau să dirijeze, ziceau că după ce stricăm aici, mergem să stricăm și la TRM (n.r.: Teleradio Moldova), deoarece este o televiziune coruptă și ascun­de adevărul”, povestește Alexan­dru, care înainte de învălmășeală și-a pictat fața cu guașă, desenîn­du-și steagul Republicii Moldova. Protestatarii agitați au început să intre în clădire prin geamuri, sco­teau tot ce găseau, calculatoare, mo­bilă, băutură, telefoane. Înăuntru au dat foc mobilierului, în timp ce, a­fară, poliţiştii au intervenit cu gaze lacrimogene. În tot acest timp, tele­viziunea publică nu a vorbit nimic despre protestele din Piața Marii A­dunări Naționale. A difuzat un film artistic.

Daniela încă învăța la gim­na­ziu, însă din curiozitate a hotărît să intre în președinție. „Multe seifuri erau deschise, iar prin birouri gă­seai de toate. Atît coniac era în pre­șe­dinție atunci că puteai deschide liber un magazin.” Daniela se amu­ză de situația care era atunci, de com­­portamentul oamenilor, de do­rința de a pune mîna pe lucruri stră­ine. Unii veneau după mîncare și ie­șeau cu sticle de alcool, alții erau intere­sați de mobilier, luau scaune, mese, iar alții luau în spate ghiveciurile cu flori.

Veceslav era în clasa a XI-a, nu era interesat de protestul propriu-zis. Avea alte planuri, trebuia să își petreacă toată ziua cu iubita. „Cînd am întîlnit-o era cu prietenii, ieși­seră din magazin după ce au cum­părat zeci de lumînări.” Voiau să meargă în Piață să aprindă micile focuri în semn de regret, pentru asuprirea forțată și alegerile false. „Cînd am ajuns în centru se începuse haosul cel mare, iar lumî­nă­ri­le și-au pierdut menirea.”

Cei care voiau să vină acasă din România rămîneau, și ei, blocați pe drum. Pe atunci Dumitru învăța la un liceu din Iași. L-a sunat un prie­te­n de-al său cînd voia să treacă ho­ta­rul României. „Mi-a spus că accesul în Republica Moldova este mo­men­­tan interzis, iar ruta Iași – Chișinău trebuie să se întoarcă în gara româ­nească”, spune el. Spre seară de pe acoperișul Parlamen­tu­lui ieşea fum negru, iar de la fe­restre se vedeau flăcări.

Trecutul a rămas schițat în amintirea tinerilor prezenți la eveniment. An de an acțiunea reînvie pe scenele teatrelor din Chișinău, printre paginile cărților, iar astăzi, 7 aprilie 2014, este prezentat în premieră filmului „Ce lume minunată”, realizat de actorul, prezentatorul Tv și regizorul Anatol Durbală. Nimic mai mult, nimic mai puțin, anchetele continuă, iar rezultatele rămîn așteptate.




http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/dupa-cinci-ani-pentru-tinerii-basarabiei-pumnii-de-pe-7-aprilie-inca-mai-dor.html

Prinsă între două lumi, Cristina s-a agățat de limba română

„Ilegală” pe tărîmul Patriei sale, departe de familie, copilul lăsat să meargă desculță pe sticlă.

S-a născut în Rusia, dar consideră țara sa de baștină Basarabia. Nu a simțit niciodată căldura unei familii, nu a fost alinată de focul din șemineul casei sale. A rămas în grija rudelor de la o vîrstă fragedă, iar telefonul și camera web au rămas singura modalitate de a o îmbrățișa pe mama. Și-a cunoscut tatăl cînd a împlinit majoratul. Acum încearcă să trăiască între trei fuse orare: „Ciao” din Italia, „Zdravstvui” din Pyatigorsk și „Salut” de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

Ne-am întîlnit în Chișinău într-un mic apartament la mansardă. Avea pereții de culoarea piersicului, o culoare caldă pentru viscolul de afară. Primul lucru care mi-a ieșit în evidență era un sevalet din lemn de fag uleiat cu un desen în culori gri și indigo. Modelul unui scaun și „a unui muzei” din sticlă, cum îmi spuse ea, erau cu adevărat impresionante. Numele ei e Cristina, o fată cu părul blond și buclat. Mi-a propus ceai și m-a invitat la masa istoriei sale. S-a născut în Rusia și a trăit doar cu mama. La vîrsta de 8 ani a fost lăsată în îngrijirea rudelor din Chișinău. „Eram un copil mic care avea nevoi de suport și susținere. Chiar dacă locuiam cu rude de sînge, mă simțea mereu străină.” De cînd părăsise cuibul părintesc nu și-a mai îmbrățișat mama de 6 ani, un termen prea lung ca să evite lacrimile și părerile de rău. Înțelegea de la o vîrstă fragedă ca acea ființă dragă lucra pentru viitorul ei, însă distanța o închisese în sine și în propriile gînduri. „Îmi era greu să îmi fac prieteni, deseori îi urmăream, dar nu puteam să mă apropii, chiar și acum mă simt distanțată”. Vorbea liniștit și arunca cîte o privire ceainicului de pe aragaz.

Dușmanul devine prieten

 „Mi-a fost greu să mă acomodez unei noi țări, unei noi limbi și culturi. La școală nu eram înțeleasă, îndeosebi de profesori. Nu le plăcea accentul pe care îl aveam, iar în loc să mă ajute făceau glume pe seama mea”. Închide ochii și răsuflă adînc, acum a trecut peste această etapă și  bine se joacă cu cuvintele limbii române. Încă o privire spre focul de la aragaz și sunetul acelui vas de bucătărie o ridică de pe scaun, dar continuă să vorbească. „Toate cuvintele pe care le pronunțam îmi erau corectate, iar citind un mic eseu simțeam cum timpul mă apasă, de parcă rosteam enunțurile o veșnicie”. Atunci nu îi plăcea limba română, deoarece era diferită de cea pe care o vorbea cu mama, de cea în care copilărise și pronunțase primele cuvinte, dar acum nu își poate imagina cum ar putea trăi fără ea. Toarnă ceaiul în niște căni albe vărgate inscripționate caffè, probabil în italiană. Îmi propune zahăr și zîmbește de parcă își aduce aminte de ceva senin, „Prieteni…”. Se deplasează pe tărîmul anilor din gimnaziu, anii șotiilor care au ajutat-o mult atunci cînd nu era înțeleasă de  familie și profesori. „Chiar și acum îmi apare în minte acea imagine a trecutului alături de mica mea gașcă. Mă regăsesc pe băncile din parc zîmbindu-ne unul altuia. Eram poznași și doream să ne afirmăm”. Toate băncile din parc își aveau desenele sale, mici autografe pe care copii obraznici asemenea lor le lăsau ca amintire. Așa au hotărît să facă și ei, să își lase amprenta. Au desenat tot scaunul, au inventat propriile coduri. „Îmi plăcea mult să desenez, cred că de atunci mi-a venit ideea de a deveni designer”. Bea un gît de ceai, iar degetele ei trec lin prin blondul cîrlionțat.

Refugiu

Chiar dacă nu are înclinație spre matematică, fizică sau chimie, a fost împinsă de familie să își aleagă profilul real pe cînd toată gașca îl preferase pe cel uman. Nu îi era ușor să perceapă acele împerecheri de litere și cifre, dar le-a demonstrat tuturor că o poate face. Singura alinare îi era desenul. Putea ore în șir să stea deasupra unei foi de hîrtie cu creionul în mînă. În clasa a X-a a început să frecventeze cursuri de designer, unde schița haine, vile și apartamente. „Erau cele mai senine momente atunci cînd nimic nu mă putea încurca să creez”. Culorile prindeau viață, își aveau farmecul său, iar cifrele deveneau niște centimetri pe pînza albă. Acriul, cerneala, pensulele și creionul i-au devenit prieteni fideli, mai ales cînd toți erau împotriva sa. „Puteam desena și noaptea, nu putea ghici preferințele muzei mele”. A început să coase, avea multe idei vestimentare și încerca să le pună în practică. „Începusem cu o buză veche pe care o modificasem”, dar experimentele nu s-au finisat aici. Au urmat pantaloni scurți, sacouri, rochițe, bluzițe. „Mă alinam cu ce îmi era drag, sunt o fire creativă cu zeci de idei”. Acum observasem pe pervaz mașina de cusut, era alături de pînza gri- indigo. Savurează ceaiul, un minut de recreere. Privește în vag după care își continuă firul relatării.

Intrus în Patria sa

Pentru Cristina viața e ca o zebră, după linia albă urmează cea neagră. În pragul finisării studiilor liceale se confruntase cu o problemă pe care încerca să o evite toți acești ani. „Eram ilegală în locul pe care îl numea Patrie. Nu mai simțeam nici o legătură cu țara în care copilărisem”, trebuia să își facă buletin de identitate. Nu putea păși pragul țării, deoarece risca să fie deportată. „Nu văzusem niciodată marea sau munții, nu mi-am petrecut vacanța în Ucraina sau Bulgaria cum o făceau colegii și prietenii mei. Mereu îi invidiam și le ceream cît mai multe detalii în urma călătoriilor.” Era prinsă într-o capcane și nu putea să iasă din ea. Mama era departe, iar rudele aveau alte probleme. Nimeni nu s-a gîndit că acest copil are nevoie de documente și că nu vrea să se simtă străină între pereții unei țări. Răsuflă adînc. „În fiecare an, înainte să se înceapă vara, auzeam cum toți își fac planuri de vacanță, unde să plece, ce să viziteze, ce valuri să îi scalde, iar eu mă puteam bucura de o plecare la bazin sau la tabără. Cîteodată ai mei mă alinau cu apa Nistrului, iar eu mă imaginam pe malurile mării s-au înotînd în larg”. În vasele de ceramică nu a mai rămas ceai, nu ezită să îmi propună încă o cană. „E ceai italian. Săptămîna aceasta primisem un colet de la mama”.

În iarnă împlinise 18 ani, nu departe era examenul de Bacalaureat pe lista căruia nu puteai fi înscrisă fără număr de identitate. Conștientiza că nu îl are și trebuie urgent să facă rost de el. „Nu eram cetățean al Republicii Moldova și eram nevoită să mă confrunt cu o problemă mult mai dificilă decît pare în aparență.” Avea certificat de naștere rus și nimic în plus. Dorea să își perfecteze documentele ce îi denotă originea, rusă și moldovenească, îi era greu să aleagă doar una. Glasul tremura și ori de cîte ori dorea să își recapete vocea înghițea un gît de ceai. A cutreierat ambasada, a sunat zeci de cunoscuți, iar în pragul examenelor încă nu avea actele necesare. Cînd găsise soluția era prea tîrziu. Listele fuseseră trimise către Ministerului Educației. Se arăta puternică, dar simțeam cum vocea o predă: „Am fost nevoită să bată în mai multe uși pentru a fi auzită, lucru care l-am făcut de una singură. Mama era departe, putea să-mi zîmbească în skype sau să mă susțină prin telefon”.

Cînd avea cel mai mult nevoie de o minune și-a pierdut certificatul de naștere, singura dovadă că este cine este. Atunci a făcut cunoștință cu tata. „Am scris un anunț în ziar în legătură cu pierderea documentul, iar el se vede că a dat de acesta și m-a recunoscut”. Au urmat nopți nedormite, lacrimi și întrebarea „unde era pînă acum?”, „de ce nu voia să mă cunoască?”. În vara anului 2013 și-a revăzut părintele pierdut. La acel moment era căsătorit, avea soție și doi copii. „Cred ca nici pînă acum cei doi nu au aflat de existența mea”. Presupune că e mai bine, nu vrea să se simtă intrusul, să simtă gelozie din partea celor mai mici și sute de întrebări cu care poate să se confrunte. „L-am văzut o singură dată după mulți ani, deoarece mereu îmi spunea că este ocupat”, cuvinte care au sunat atît de trist din gura acelei ființe firave cu părul blond. „După 18 ani nu a avut curajul să mă cunoască cu adevărat. Am petrecut o zi cu bunica și cu sora lui, iar el nici nu a venit la întîlnire. Toți erau destul de amabili și curioși… păcat că el nu era la fel”. Regreta, dar nici nu aștepta mai mult, s-a resemnat cu idee că nu a avut parte de o familie în adevăratul sens al cuvîntului. Știa că nu e vina ei, dar gîndurile au capacitatea de a eroda la maxim creierul uman. „Acum mă simt mai împlinită cînd știu că în două colțuri diferire ale lumii am pe cineva aproape ca sînge, am doi părinți”.

Acum are cetățenie dublă, a susținut testul final și este studentă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea Designer de Interior.

De Anul Nou, după a suta ceartă cu rudele sale, a fost alungată de acasă. În acea noapte dintre ani a fost nevoită să își strîngă toate lucrurile și să ceară adăpost. Părinții nu i-au sărit în ajutor, au lăsat-o să se descurce singură cum o făcea mereu. Lucrează și își achită singură gazda. O mică cameră la mansardă în care cu adevărat se poate simți ca acasă, departe de neînțelegeri și reproșuri.




http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/prinsa-intre-doua-lumi-cristina-s-a-agatat-de-limba-romana.html