sâmbătă, 29 iunie 2013


Viața







Un strigăt, un zâmbet, un pas, un cuvânt,
Un joc, un prieten, un cânt,
O mamă , un tată, o școală, un gând,
Un profesor, o notă, un sfânt,
O frunză, un fulg, un mugur, vacanță,
O minge, o mașină, o nuanță,



O privire, un dans, un sărut, o problemă,
O zi , o noapte, o dilemă,
O întâmplare, un pas  înainte,
Un obstacol, curaj. O dorință, minte,
Un părinte, ajutor, o rugăminte,



O boală, un necaz, o lacrimă, o durere,
O alinare, cunoaștere, O părere.
Armonie, fantezie- copilărie,
Cărți , caiete – școlărie,
Mamă, tată, soră, frate,
Casă, joc, activitate,



Fotbal, baschet, avioane,
Tobe, pluș, păpuși, baloane,
Zmei și fluturi, microfoane,
Crez, dorință, vis, icoane,
Copil mic, copil mai mare,
Dragoste și afirmare!


Nota, școală, gimnaziu, liceu,
Absolvire, diplomă, atestat,




Lacrimi, durere, neașteptat,
Sfârșit, bal, întâlnire, dans,
Felicitare, veselie, adio, un vals,
Universitate, știință, carte,
Proiecte, discursuri, arte,
Ocupație, hobby, sport,




Muncă, ambiții, scop,
Talent, încercare, succes,
Job, carieră, exces,
Privire, sete, dorință,
Cuviință, curaj, cunoștință,
Admirație, amorțire, fericire,
Dragoste, întâlnire, iubire,
Sărut, fiori, împlinire,
Inel, cerere, căsătorie,
Cuplu, soți, nedespărțire,
Soartă, destin, vecie,
Casă, cămin, mașină,
Vilă, gospodărie, grădină,
Strigăt, joacă, pas, cuvânt,
Zâmbet, dragoste, cânt,
Copil, mic, mare, copii,
Lumină, familie, temelii,
Mare, odihnă, relaxare,
Soare, plajă, conștientizare,
Copii, nepoți, nepoți, copii,
Rutină, tristețe, amintiri,
Copilărie, tinerețe, bătrânețe,
Început, sfârșit, o viață,

Timp, trecut, 

vineri, 28 iunie 2013

Тишина



Так хочется иногда расслабится, узнать, что такое истинная тишина и покой. Наш разум и тело хочет побыть наедине, побыть тем, кем мы являемся, быть в полной гармонией с собой и окружающем миром и не печалится зря по каждой мелочи одинаковых дней. И те странные ощущение, которые испытывает человек в этот момент неописуемые, они переполняют весь наш дух и питает его новыми чувствами. Это как новый вдох, как чистый воздух, который переполняет наши легкие и дарит покой. Ты обретаешь крылья, чувствуешь свободу и ощущение полёта, ты становишься превыше проблем и этой вечной суеты. Ты тот, кто ты есть, ты тот, кто давно борется за право жить, жить так как чувствуешь.

Рутина охватывает нас целиком и не дает покоя, мы становимся слабее, а эти оковы сжимают всё сильнее и сильнее пока не перекрывают полностью кислород. Цепи удерживают нас на протяжение месяцев или, что хуже, на протяжение годов, а мы даже не замечаем этого или не хотим заметит черно-белую реальность. Краски угасают, а мы даже не боремся за новые кисти, цвета, полотна. Картина жизни превращается в карикатуру. Мы художники и у каждого из нас есть выбор, мы решаем, чем и как рисовать, и украшать то, что во круг нас. И раз за раз мы выбираем не те краски, формы, текстуры и дизайн.


После нервов, стресса, проблем и труда ради достижения цели Ты заслуживаешь отдых, отдых подальше от всего. Закрой глаза и открывая их увидеть другой мир, другими цветами и ты удивишься. Посмотри на небо, на то какое оно красивое, на все эти мерцающие звезды, на луну, встань рано утром и насладись рассветом, выпей горячего шоколада для энергии или крепкий кофе и проведи хоть один день только для себя, а под конец посмотри на огненный красный закат. Он будет означать новое начало и конец той невзрачной жизни. И на конец Ты почувствуешь тот баланс, который потерял в процессе достижение цели, ты столкнёшься с той легкостью, которая подарит гармонию, свободу и ты сможешь двигаться дальше.
Попробуй расслабится по-новому и получать от этого больше удовольствия. Выход с друзьями в кино или ночные посиделки со сплетнями, поход в горы или в лесу, пробежка в парке или пикник, разные виды спорта или новое экстремальное хобби, клубы и танцы, кафе и рестораны, игры, ролики, коньки, надо пробовать, надо развеется и наслаждается пока есть время и возможность. Каждый из нас заслуживает лучшего, надо бороться за это, но и не забывает о себе и изменять своему счастью. 

vineri, 14 iunie 2013

       Copilărie

     

Un strigăt, un zîmbet, un pas, un cuvînt,
Un joc, un prieten, un cînt,
O mamă , un tată, o școală, un gînd,
Un profesor, o notă, un sfînt,
O frunză, un fulg, un mugur, vacanță,
O minge, o mașină, o nuanță,
O privire, un dans, un sărut, o problemă,
O zi , o noapte, o dilemă, O întîmplare, un pas  înainte,
Un obstacol, curaj. O dorință, minte,
Un părinte, ajutor, o rugăminte,
O boală, un necaz, o lacrimă, o durere,
O alinare, cunoaștere, O părere.
Armonie, fantezie- copilărie,
Cărți , caiete – școlărie,
Mamă, tată, soră, frate,
Casă, joc, activitate,
Fotbal, baschet, avioane,
Tobe, pluș, păpuși, baloane,
Zmei și fluturi, microfoane,
Crez, dorință, vis, icoane,
Copil mic, copil mai mare,

Dragoste și afirmare!



INTRODUCEREA
Se vorbeste mult despre feminism insa nu multi dintre noi, chiar persoane de sex feminin, stiu cam care sunt, in mare, valorile pe care le promoveaza aceasta miscare de emancipare a femeii. Este deci util sa revedem o scurta prezentare a principalelor idei care au condus la nasterea acestui curent deosebit de apreciat si de hulit in egala masura.
De-a lungul istoriei femelile au luptat pentru drepturile sale pur omeneste si egalitatea in rind cu barbatii. Pentru cei care se manifesta impotriva feminismului va fi o buna ocazie de a verifica daca reactia lor nu este cumva cauzata si de ignoranta, iar pentru restul o buna oportunitate de a fixa mai bine punctele de rezistenta a acestei miscari ideatice. Iata in continuare si o enumerare a celor mai importante lozinci ale feministelor din intreaga lume:
1. Femeia nu este un obiect sexual. Este de dorit sa iubesti femeile, sa le oferi tot ce crezi ca ai mai bun de oferit, dar asemenea cum o faci si cu alte persoane si nu pentru a obtine bunavointa lor in plan sexual.
2. Femeia nu este inferioara barbatului ci se completeaza cu acesta. Atat din punct de vedere biblic cat si biologic se stie de multa vreme ca femeia a fost creata ca o completare a barbatului si nu o supusa a acestuia, barbatului lipsindu-i trasaturi de personalitate esentiale pentru a-si putea trai viata fericit si independent. In plus, in absenta femeii, viata intregii specii omenesti nici nu ar mai fi posibila.
3. Femeile sunt fiinte frumoase si complexe prin natura lor. Trebuie acceptat acest adevar ca ceva de la sine inteles si usor de demonstrat si nicidecum speculata frumusetea femeilor pentru a le inventa puncte slabe, pentru a le jigni sau pentru a le indeparta de anumite activitati unde frumusetea chipurile nu isi gaseste locul.
4. Femeia, tot prin natura sa, este o fiinta caracterizata de emotii uneori intense si de aceea trebuie inteleasa si tratata ca atare. Desi dau dovada la suprafata de blandete si fragilitate femeile au dovedit in nenumarate randuri ca pot fi capabile de prezenta de spirit si capacitate mare de rezistenta asemenea barbatilor. Ceea ce se propune insa prin femeie este un alt mod de a trai si de a relationa de la care putem invata cu totii, barbatii inclusiv.
5. Din punct de vedere istoric, cultural, social si economic femeia este la fel de prezenta si importanta ca si barbatul. Exista incercari uneori penibile prin care chiar activisti feministi radicali incearca inca sa demonstreze acest adevar altfel acceptat de catre majoritatea oamenilor. E drept ca implicarea femeii in lucrurile publice nu a fost prea bine mediatizata, dar aceasta nu inseamna ca meritele femeilor din intreaga lume ar fi cu ceva mai putine.
In general, feminismul s-a dovedit deosebit de util pentru o schimbare majora in mentalitatea omului modern foarte necesara si binevenita odata cu industrializarea masiva, migrarea populatiei si promovarea valorii in toate domeniile indiferent daca valoarea era reprezentata prin barbat sau femeie. Acolo unde acest lucru s-a produs aproape de la sine a existat si o civilizatie destul de avansata si constienta de sine care sa intampine fericit aceasta miscare, iar in alte locuri a fost nevoie de eforturi constante pentru ca feminismul sa se impuna definitiv in sfera valorilor universale.
Scopurile lucrarii date sunt :
v  Prezentarea drepturilelor femeii si lupta pentru obtinerea acestora
v  Ilustrarea evolutii femeilor in timp si spatiu
v  Relatea a celor mai influente femei prezente atit in istoria universala cit si istoria romanilor
v  Raportarea  exemplelor de discriminare cu condoliantele femeilor din toate timpurile

Femeia în istorie – putere şi seducţie
În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile, considerând că „ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice”. Bazânduse pe o dublă moştenire culturală — cea greco-romană şi cea iudeo-creştină — marele teoretician al suveranităţii statului absolutist modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.
http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2011/09/anna-de-bretania.jpg?w=176&h=220
Anna de Bretania
Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin drastic. Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.
Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.
Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care conceptul de „respublica” l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale — iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura feminină.
Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală — dar reprezenta oricum o enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana.
În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă).
În interpretare literală, „incapacitatea feminină” însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte — testamente, donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor.
Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva aceste virtuţi.
Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul?
http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2011/09/christine-de-pisan.jpg?w=213&h=237
Christine de Pisan
Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror victime erau.
Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui Montaigne, în Grief des dames„Fericit eşti, cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place”.
În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept model virtuţile încarnate de Fecioara Maria — puritatea, blândeţea, caritatea — să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.
În Franţa secolului al XVI-leaînrăutăţirea condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de tratatul De claris mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte.
http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2011/09/margareta-de-navara.jpg?w=200&h=238
Margareta de Navara
Dar adevărata noutate a acestei „renaşteri” feminine o constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar “nimic, în discursul lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»”. Şi invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Tresar de la cite des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al XVI-lea — să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet, Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay — avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.
Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată de ocaziile potrivite.De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al Xl-lea, sora mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în 1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui Navarrei, „perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în Sfânta Scriptură”. Prima poetă franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.
Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie — dar aceasta privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.
Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi femeilor aceleaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre desebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.
Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois — Filip al VI-lea — descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul.
Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină, (încă de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui principe străin.)
Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în primul rând acela al „imbecilităţii de judecată” a sexului slab.
Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât de relevant de femei — fiice, surori, soţii, mame, amante — n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria Suartpurta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă.
Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară. Luiza de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, Heptameronul.
Fiica Margueritei, Jeanne d’Albret, regină a Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.
http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2011/09/diane-de-poitiers.jpg?w=160&h=190
Diane de Poitiers
În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d’Etampes şi Diane de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle d’Estrees şi Henriette d’Entragues, destinatare privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.
Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor, pasiunea simţurilor.
Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria — niciuna dintre ele nu se îndoieşte — rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti — şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.




















Miscarile feministe
Miscarile feministe


Miscarile feministe aparute de-alungul secolului al XIX-lea au cautat sa aduca reusite politice si civile in randul femeilor. Pe parcursul istoriei, femeile au fost considerate inferioare fata de barbati. Calea drepturilor garantate de lege si a afirmarii largi s-a deschis in fata lor numai in secolul al XIX-lea. In final au obtinut si dreptul la vot, dar acest succes a insemnat inceputul unor noi lupte.

In civilizatiile erelor trecute situatia femeilor era foarte diferita. In unele culturi nu erau considerate decat proprietatea privata a sotului sau a tatalui, in altele au primit o libertate destul de mare si drepturi legale, dar chiar si in aceste civilizatii, barbatii, considerati sexul superior, aveau mai multe drepturi.

Revendicari initiate:
Cerinta egalitatii in drepturi a femeilor a aparut prima data la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand dezvoltarea societatii si a cresterii bunastarii au creat posibilitatea ca unele femei sa se cultive si astfel unele dintre ele au devenit scriitoare sau artiste. Sub influenta Revolutiei Franceze din 1789 in toata Europa s-au raspandit idei radicale.

In Anglia in 1792 Mary Wollstonecraft a terminat opera sa literara considerata azi clasica - In apararea drepturilor femeilor. Cu toate ca guvernul englez, cu o atitudine dusmanoasa fata de Revolutia Franceza, a fortat in ilegalitate miscarea feminista, in secolul al XIX-lea s-a intensificat radicalismul politic si si-a atins multe scopuri. Insa egalitatea sexelor in drepturi politice nu facea parte din aceste teluri, deoarece, dupa conceptia epocii victoriene, femeia era "zana cea buna" a barbatului, care avea rolul natural de a fi sotie, mama si creatoare a caminului familial. Sfidand aceasta vedere marginita, cateva femei au inceput sa-si ceara drepturile.

Perseverenta lor a fost in final incununata de succes, s-a nascut legea care garanta fiecarei femei dreptul atat la proprii copii cat si la proprietati. Deoarece portile universitafilor Oxford si Cambridge ramaneau inchise in fata lor cu incapatanare, ele au creat scoli superioare pentru femei. In alte domenii, unele femei, luptand solitar si prin eforturi eroice, au obtinut succese profesionale: deci trebuiau sa fie recunoscute. Astfel americanca Elizabeth Blackwell si englezoaica Elizabeth Garett Anderson, invingand orice greutate, au obtinut diplome in medicina, iar Florence Nightingale, in timpul razboiului din Crimea, prin munca sa plina de abnegatie a ridicat la rang de profesie munca surorilor medicale.

O grimasa stranie a istoriei este faptul ca pana cand aceste personalitati au obtinut dreptul la munca (ca mijiocul suprem de obtinere a libertatii, a independentei si a respectului de sine), miile de femei sarace faceau munci de corvoada in conditii inumane in mine si fabrici numai pentru simpla subzistenta. Si aceasta era un fel de "egalitate", un minerit egal, impartit cu barbatii, din care femeile au fost salvate de reforma legilor referitoare la industrie si de nivelul de trai aflat in crestere. Atat pentru femeile reformatoare, cat si pentru barbatii simpatizanti cu miscarea lor, a devenit tot mai evident faptul ca cel mai important drept pentru femei il constituia dreptul la vot.

Lupta pentru dreptul la vot al femeilor a luat amploare la mijiocul secolului al XIX-lea in Marea Britanie si in SUA. Miscarea a avut multi adepti, dar foarte greu a reusit sa invinga conceptia traditionala. In Marea Britanie principalul oponent al acestei aspiratii a fost chiar o femeie, regina Victoria. Derularea evenimentelor in multe tari occidentale a fost relativ asemanatoare. In cateva state luminate (Noua Zeelanda, Australia, Finlanda si Norvegia) femeile au obtinut dreptul la vot inca inaintea primului razboi mondial (1914-1918).

In alte tari lupta s-a intensificat, dar nicaieri atat de dramatic ca in Anglia. In 1903 infnintea aripii cele mai darze a miscarii pentru obtinerea dreptului la vot a ajuns Emmeline Pankhurst. Luptatoarele in aceasta miscare, sufragetele, (dreptul la vot in engleza este suffrage) au intrerupt adunari politice, s-au legat de garduri cu lanturi, incercand astfel obtinerea revendicarilor. Dupa ce n-au fost de acord cu plata amenzilor, au ajuns la inchisoare, unde au intrat in greva foamei, fiind alimentate apoi prin metode artificiale brutale.

Armistitiu in razboi:
Cand a izbucnit primul razboi mondial, majoritatea sufragetelor au suspendat lupta imediat, iar acele femei care au intrat in uzine in locul barbatilor plecari pe front, si-au indeplinit telurile propuse. Acestea au zdruncinat majoritatea argumentelor aduse impotriva luptei lor pentru egalitatea politica. Guvernul britanic a preferat sa aprobe dreptul femeilor la vot, decat sa riste revigorarea miscarii. In perioada de dupa razboi, atat Statele Unite cat si multe state europene, au introdus reforme asemanatoare. In anii urmatori tot mai multe meserii au devenit practicable si pentru femei, dar salariul lor a ramas mai mic, nu au reusit insa sa aiba acces la multe meserii "barbatesti" si reprezentau o minoritate nesemnificativa in cercurile conducatoare politice si economice. Lupta continua.

Aceste cauze au generat in anii I960 Miscarea de Eliberare a Femeilor in Statele Unite (Women's lib), care apoi s-a extins si in Europa. Conceptia acestei miscari a fost denumita in special cu termenul "feminism". Atentia miscarii a fost concentrata asupra egalitatii intre sexe in toate domeniile si a abordat unele probleme mai putin discutate anterior ca violul, hartuirea sexuala si avortul. Feministele au reusit validarea mai multor legi favorabile mai ales pe teritoriul drepturilor egale si al salarizarii. Aplicarea in practica a acestor legi era deseori foarte anevoioasa, chiar si atunci cand pentru executarea lor au fost create corporafii executive si de control. In multe parti ale lumii femeilor le lipsesc si cele mai elementare drepturi, in multe locuri n-au nici dreptul de a-si alege viitorul sot.

DATE IMPORTANTE:
1792 Apare opera lui Mary Wollstonecraft "In apararea drepturilor femeilor";
1839 ia nastere legea care garanteaza dreptul femeilor la custodia propriilor copii;
1857 Legea britanica privind casatoria si divortul acorda protectie femeilor despartite sau divortate;
1878 Universitatea din Londra isi deschide portile si pentru femei;
1897 Se infiinteaza Uniunea Nationala a Asociatiilor pentru Dreptul la Vot al Femeilor din Marea Britanie;
1903 Emmeline Pankhurst infiinteaza Uniunea politica si Sociala a Femeilor;
1914 - 1918 Sufragetele isi suspenda temporar lupta;
1918 Femeile britanice cu varsta de peste 30 ani primesc dreptul la vot;
1920 Fiecare femeie britanica (peste 21 ani) primeste dreptul la vot;
1965 In Statele Unite Betty Friedan creeaza prima grupare "Women's Lib".

Emanciparea femeilor.

Pentru început vreau să explic noţiunea de emancipare. Imi dau seama că nu toţi înţeleg acest cuvînt, aşa că dicţionarul explicativ al limbii române ne dă o definiţie clară a ceea ce este emancipare.
EMANCIPÁ, emancipez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A(-şi) câştiga sau a face să-şi câştige independenţa; a (se) elibera (1). ♦ Refl. (Despre copii şi adolescenţi) A-şi lua unele libertăţi nepotrivite cu vârsta lui, a avea purtări libertine. 2. Tranz. (În trecut) A scoate un minor de sub tutela părintească sau a tutorelui şi a-i acorda, înainte de a ajunge la majorat, o parte din drepturile unui major. – Din fr. émanciper, lat. emancipare.
Emanciparea femeii nu înseamnă altceva, decît libertatea şi independenţa ei de face orice doreşte. Să nu fie limitată şi constrînsă de bărbaţi. Ci dimpotrivă, să fie liberă în acţiunile şi deciziile ei, adică să studieze unde doreşte, să se angajeze la lucrul pe care ea singură şi-l alege. Multe secole la rînd femeia a fost lipsită de aceste drepturi.
Parlamentul European cere şanse egale pentru femei şi bărbaţi în vederea îmbunătăţirii situaţiei bărbaţilor şi femeilor, din punct de vedere social, politic şi economic. Toate statele membre au însă probleme cu punerea în aplicare a legislaţiei privind egalitatea, echilibrul în activitatea profesională, violenţa în familie şi traficul de femei sunt probleme majore în Uniunea Europeană.
Cu toţii cunoaştem că în anii 1848-1914 a avut loc prima mişcare feministă, lupta îndîrjită pentru drepturile politice şi civile. Timp de mai multe secole, femeile au trăit într-o lume a bărbţilor, neavînd nici un drept, ci doar datoria de a fi soţie şi mamă bună. Şi tot ce ţinea de femeie era considerat deviat, demodat, nimeni nu lau în consideraţie cuvîntul femeii, nici dorinţele ei. Ca şi bărbaţii, femeile au nevoi de mîngîere, de afecţiune, chiar mai mult într-o măsură, însă ele au fost tratate cu dispreţ.
Mişcarea feministă a aduc unele schimbări în ce priveşte femeia şi drepturile ei:
1.Schimbări în viaţa de zi cu zi
2.Educaţia copiilor
3.Dreptul la autodeterminare – autodeterminare asupra propriului corp, lupta pentru legalizarea avorturilor, fiind preluată de multe ţări şi purtată de femei din toate straturile sociale. Violul şi abuzurile sexuale precum şi cele familiale, din „sfera privată” , acum fiind scoase la lumina zilei şi arătate în adevărata lor măsură. Femeile protestau împotriva pornografiei şi a reprezentării umilitoare a femeilor în mass-media. Femeile erau obligate să întreţină relaţii sexuale cu bărbaţi, ceea ce au făcut pe ele să locuiască împreună cu alte femei, să călătorească, să petreacă timp cu ele. Cred că vă daţi seama de unde vine noţiunea de lesbianism, ceea ce Dumnezeu numeşte acest păcat o urîciune. In cartea Levitivul 18:22-29 este scris: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeia. Este o urîciune. Căci toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni, vor fi nimiciţi din mijlocul poporului lor.”
Avortul a fost şi este o infracţiune şi un păcat grav atît în ochii lui Dumnezeu cît şi la nivel de societate. Fiecare femeie chiar daca avortează, suportă consecinţe grave, remuşcări şi nelinişte sufletească. Urmările grave a acestei infracţiuni sunt: moarte femeilor, zeci de mii se îmbolnăvesc şi rămîn sterile. Domnul Academician Gh. Paladi a prezentat într-o discuţie care sunt urmările grave a avortului, printre care a menţionat şi sterilitatea. Femeile se pronunţau împotriva avortului, cereau ca legea să fie ştearsă cu totul, şi în schimb să primească o educaţie sexuală creştin-morală. Acest lucru este cel mai sănătos şi corect înaintea lui Dumnezeu, si anume abstinenţa pînă la căsătorie. Abstinenţa, virginitatea îţi asigură o căsnicie fericită şi împlinită pe tot parcursul căsniciei.
În Evanghelia după Ioan este descrisă o femeie care a fost prinsă în preacurvie. De fapt această femeie era legată, încătuşată de păcat, din această cauză era lipsită de anumite drepturi. Cel care a eliberat-o de păcat a fost Domnul Isus Hristos, în Ioan 8:11 este scris: „… Şi Isus i-a zis: „Nici eu nu te osîndesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Această femeie a fost emancipată de sub robia păcatului, cel mai frumos este că Domnul Isus a iertat-o, de păcatul curviei, astfel făcînd-o liberă. Dacă pînă atunci era privată de drepturi, chiar trebuia sa fie omorîtă cu pietre, după ce s-a întîlnit cu Domnul Isus Hristos viaţa ei s-a schimbat radical. Avea alte principii, altfel era gîndirea ei, valorile ei au fost readuse la normă, aşa cum o cere Dumnezeu de fapt în Cuvîntul Său la 2Timotei 2:22 „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată.”

Organizaţii Feministe
Feministele s-au asociat în organizaţii proprii, autonome sau parţial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vieţii publice pot fi împărţite în trei categorii distincte:
"Moderatele": aici vorbim despre o grupare eterogenă de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună anumite schimbări într-o mai mică măsură sau treptat, în cadrul societăţii burgheze preexistente. În acest caz se sublinia faptul că femeia este altfel şi că ea are o cu totul altă misiune în societate decât bărbatul. Din această categorie făceau parte de ex. asociaţiile caritabile creştine care se îngrijeau de femeile sărmane, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate aceste asociaţii cereau însă introducerea dreptului de vot şi pentru femei, unele din acestea chiar pronunţându-se în defavoarea acestuia pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota, că nu se dorea bruscarea conducerii, sau se cerea pur şi simplu introducerea dreptului de vot în funcţie de clasă socială, care includea astfel şi femeile. Dreptul de vot nu trebuia conferit tuturir, ci doar femeilor burgheze care dispuneau de oarecari proprietăţi. În cursul militarizării şi naţionalizării dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, multe femei s-au implicat în politică, chemându-şi susţinătoarele să contribuie la "apărarea" patriei.
"Radicalele": aceasta era o categorie relativ restrânsă de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei susţineau din răsputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind să dispună astfel de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, care nu se afiliase nici unui partid. Unele dintre aceste femei au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste. Unele campanii, ca de ex. cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei, au fost organizate la comun cu acestea. Feministele radicale s-au impus şi pentru drepturile femeilor dezavantajate social - muncitoarele şi prostituatele. Reprezentantele acestei categorii au înfiinţat pe timpul Primului Război Mondial "Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate", din care făceau parte femei din toate naţiunile implicate la acea oră în conflagraţia mondială.
"Socialistele": aceasta era gruparea femeilor organizate în mod relativ autonom în jurul mişcării socialiste, şi mai târziu, al mişcării comuniste. Revendicările principale ale femeilor socialiste corespundeau revendicărilor socialiste mai generale de după desfiinţarea diferenţelor dintre clase şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Precursoarele mişcării socialiste a femeilor - ca de exemplu Clara Zetkin - prevedeau independenţa economică a femeii ca o condiţie de bază pentru obţinerea de drepturi egale, precum şi desfiinţarea ierarhizării sexelor în mod analog cu desfiinţarea claselor sociale. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor şi ridicarea acesteia la nivelul celei de care beneficiau muncitorii (salarii egale pentru o muncă egală, acceptarea femeilor în sindicate etc.), mai târziu, la aceste revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua Internaţională a Femeilor de la data de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste a femeilor:
"În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an Ziua Femeii, care serveşte în primul rând agitaţiei în vederea  obţinerii dreptului de vot la femei."
[Resoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la Copenhaga din 1910]

Evoluţia mişcării feministe în diverse ţări
Începuturile – Declaraţiile drepturilor femeilor
De abia spre sfârşitul secolului XVIII, în societatea burgheză s-au făcut auzite şi primele voci care revendicau drepturi egale pentru femei. Acest lucru a avut mai multe cauze. În primul rând, Declaraţia Drepturilor Omului, elaborată pe baza dreptului natural în Franţa şi Statele Unite, au făcut ca şi femeile să emită pretenţia unor drepturi egale.
Prin dezvoltarea activităţii capitaliste de producţie, locul de muncă şi cel de domiciliu au devenit entităţi din ce în ce mai diferite. Iar acest lucru a condus la o redefinire a diviziunii muncii între sexe. Femeia se definea în mod primar ca soţie şi mamă, a cărei muncă în cadrul familiei făcea posibil şi consolida succesele extra-domestice ale bărbatului. "Familia" a devenit astfel un spaţiu de comunicare socială şi de reproducere aflat în afara sferei profesionale, rezervată exclusiv soţilor şi copiilor acestora. Femeile au fost "scutite" de munci, sarcina lor fiind în schimb să transforme familia într-un loc de refugiu privat şi intim, care să completeze în mod armonios lumea exterioară a activităţii lucrative, concurenţiale şi centrate în jurul puterii şi a banilor.
Societatea burgheză nu permitea femeilor să devină concurente directe în cadrul procesului de producţie. Ele erau excluse de la multe decizii de ordin economic, politic şi chiar şi privat. Femeile aveau posibilităţi limitate de educaţie, nu dispuneau de bunurile lor, nu puteau semna contracte şi nici nu puteau să lucreze fără consimţământul soţului lor. În divorţuri şi în hotărârile judecătoreşti cu privire la custodia copiilor, femeile erau dezavantajate în mod clar. În acelaşi timp, femeile care munceau primeau cele mai mici salarii şi erau exploatate la maximum. Această situaţie generală a constituit sursa din care s-au născut primele revendicări publice pentru dobândirea de drepturi şi posibilităţi egale pentru femei.
SUA: Mişcarea feministă s-a dezvoltat din mişcarea anti-sclavagistă (aboliţionistă), la care se raliase un număr neobişnuit de mare de femei. Aceste femei trebuiau să-şi apere revendicările mai ales în faţa bisericii, dar şi în cea a ideilor preconcepute formulate de aboliţioniştii de sex masculin. Tipic pentru mişcarea feministă din SUA este faptul că aici, femeile albe au luptat alături de suratele lor de culoare. Mişcarea feministă s-a desprins de cea aboliţionistă atunci când negrii au primit prin Constituţie dreptul de vot. În modificarea Constituţiei a fost adăugat cuvântul "male", ceea ce excludea în mod clar participarea femeilor la procesul electoral. Înainte de acest eveniment, femeile se bucurau de un oarecare drept de vot în statele federaţiei americane. Schimbarea s-a produs însă tocmai din pricina bărbaţilor din Partidul Republican, pe de a căror parte feministele luptaseră pentru drepturile negrilor. Mişcarea feministă pentru dreptul de vot s-a organizat prin urmare în structuri proprii: "National Woman Suffrage Association" (NWSA) şi "American Woman Suffrage Association" (AWSA), organizaţii care mai târziu au fuzionat. În SUA, femeile au căpătat drept de vot deplin în anul 1920 — la aproape 50 de ani de la căderea lor din drepturi prin introducerea reformei constituţionale mai sus amintite.
SUA: "Declaration of Sentiment"
În 1848, în localitatea Seneca Falls din statul New York, Elizabeth Cady Stanton şi Lucretia Mott au organizat o conferinţă pe a cărei ordine de zi s-a aflat pentru prima dată discriminarea femeilor. Majoritatea femeilor de la acea întrunire se implicaseră deja mai înainte în mişcarea pentru drepturile negrilor. Mişcarea anti-sclavagistă a ascuţit conştiinţa femeilor care şi-au dat seama acum că şi ele erau discriminate. Adeptele mişcării pentru drepturile femeii cereau, printre altele:
ü  dreptul de a dispune de proprietatea şi veniturile proprii,
ü  dreptul de a primi custodia copiilor în cazul unui divorţ,
ü  posibilităţi mai extinse de a li se aproba divorţul,
ü  drepturi legale şi economice mai bune pentru femeile divorţate,
ü  acces sporit la educaţie şi la activităţi profesionale precum şi
ü  dreptul de vot.
"Declaration of Sentiment" se sprijinea — la fel ca "Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei" a lui De Gouges — pe Declaraţia de Independenţă de la 1776. Această declaraţie era îndreptată împotriva dominaţiei bărbaţilor din toate domeniile vieţii. Acest text se baza pe premisa că toţi bărbaţii şi femeia se nasc cu aceleaşi drepturi asupra vieţii, libertăţii şi fericirii şi că garantarea acestor drepturi inalienabile ar trebui să constituie singurul scop legitim al statului. Toate legile care obligau femeile să adopte o poziţie subordonată au fost declarate ilegitime. În plus, au mai fost elaborate doisprezece rezoluţii în care se cereau drepturi egale pentru femei în context privat, religios, economic şi politic.
Cu toate că atât declaraţia cât şi autoarele ei au avut de îndurat în cele ce au urmat remarci sarcastice şi interpretări nedrepte, acest moment constituie începutul mişcării feministe din SUA, care a intrat în lupta pentru impunerea drepturilor femeii mult mai devreme decât cele de pe continentul european şi care a deţinut cu siguranţă o funcţie exemplară.

Franţa: "Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei"
Femeile au jucat un rol important în procesele de schimbare socială din Franţa secolului XVIII. Revoltele care izbucneau în Franţa pe timpul foametei erau conduse în mod tradiţional de către femei. Femeile ăşi creaseră o nişă socială în care puteau exercita o oarecare influenţă culturală, economică şi politică. La Paris, breslele precupeţelor şi ale spălătoreselor erau temute pentru puterea lor de expresie. Multe femei au luptat cot la cot cu bărbaţii lor pe baricade în timpul Revoluţiei Franceze. Totuşi, dorinţa lor de a fi considerate egalele bărbaţilor nu s-a împlinit. Femeile au rămas în afara drepturilor proclamate.
            Acesta a fost contextul istoric în care scriitoarea Olympe de Gouges a formulat "Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei". Documentul este inspirat puternic din "Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", proclamat în anul 1789. Ceea ce este revoluţionar în conţinuturile acestei Declaraţii este implicarea consecventă a femeii în formulările şi articolele legii:
"Femeia are dreptul să urce pe eşafod. La fel, ea trebuie să aibă dreptul să se urce la tribună pentru a se adresa mulţimii."
Ea a clarificat toate elementele din acest text pentru a dovedi că şi femeile cad sub incidenţa acestuia. Astfel, ea a înlocuit cuvântul "om" sau "bărbat" cu "femeia şi bărbatul", adăugând lângă cuvântul "cetăţean" şi pe cel de gen feminin, "cetăţeancă".
Ea a trimis această declaraţie Adunării Generale spre ratificare. Declaraţia a trezit interes atât în Franţa cât şi în străinătate. În plus, ea a mai elaborat şi un "Contract social între bărbat şi femeie" (analog textului lui Rousseau, "Contrat Social"). De Gouges dorea să înlocuiască căsătoria cu un contract bazat pe drepturi egale. În ceea ce o privea, femeia era deosebit de importantă prin simplul fapt că acesteia îi revenea sarcina de a naşte copii. De aceea, ea a atribuit femeii ca mamă drepturi speciale. Cu aceste idei revoluţionare ea a contestat concepţiile lui Rousseau şi ale adepţilor lui, precum şi ale conducătorilor Revoluţiei. Pentru că aceştia consideraseră că rolul biologic al femeii o excludea pe aceasta în mod automat de la orice activitate politică publică.
Olympe de Gouges a fost executată de regimul revoluţionar al terorii în anul 1793. Pe cât se consolida mai mult societatea burgheză, pe atât păreau femeile să-şi piardă din drepturi. În acelaşi an, Adunarea Generală a scos în afara legii cluburile femeilor apărute după Revoluţie, emiţând şi o lege care le acestora să se întrunească. Şi pentru că afinităţile femeilor erau împărţite între diferite partide şi grupuri de interese, ele nu au putut să se impună în mod unitar pentru drepturile lor. Aşa au eşuat toate speranţele lor de a fi considerate egalele bărbaţilor. "Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei" a zăcut multă vreme neobservată prin arhive, nefiind inclusă pe lista oficială a documentelor vremii. De abia odată cu apariţia mişcării feministe ea a fost redescoperită şi confirmată în statutul ei de document istoric unic şi valoros.
Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin. Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor. Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare din dreptul civil.
Exemple de discriminare din "Codul Napoléon" de la 1804:
bullet
vârsta la care un copil de sex feminin trebuie protejat de lege este de doar 13 ani, după această vârstă, fetele sunt libere ca pasărea cerului;
bullet
articolul 340, "la recherche de la paternité est interdite", este destinat ascunderii păcatelor înfăptuite de bărbaţi şi atragerea ruşinii asupra fetelor seduse şi amăgite;
bullet
soţul este tutorele legal al soţiei sale,el nu o poate împuternici pe aceasta; tot ceea ce câştigă şi economiseşte femeia este proprietatea bărbatului său;
bullet
mama nu dispune de drepturi legale asupra copiilor ei; femeile nu pot face parte din consiliul de familie;
bullet
femeile nu pot fi decât tutorii propriilor copii şi nepoţi;
bullet
nici o femeie nu poate fi martor la Etat civil (starea civilă);
bullet
în cazul unui adulter comis de femeie, bărbatul are dreptul să îi ia viaţa atunci când o suprinde în flangrant delict;
bullet
femeile nu au nici un drept civil; ele nu au drept de vot la alegerile comunale şi politice.
[după: Lange, Helene/Bäumer, Gertrud (ed): Handbuch der Frauenbewegung, vol 1: Geschichte der Frauenbewegung in den Kulturländern, Berlin 1901, p.366 ş. urm.]

In Anglia problema emanciparii intelectuale, civile si politice a femei a fost mereu prezenta. Specificitatea miscării feministe este data de statutul privilegiat al femeii engleze, singura care inca sub regimul feudal beneficia de drepturi civile. Fenomenul a cunoscut insa o involutie, astfel ca, spre jumatatea secolului al XIX-lea femeile au pierdut drepturile politice - fiind excluse din randurile electorilor - si cele municipale. Urmare a situatiei existente, femeile engleze au luptat de-a lungul secolului al XIX-lea pentru redobandirea drepturilor pierdute. Intre acestea, dreptul la vot a devenit revendicarea principala. Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea femeile se organizeaza intr-o serie de societati cu caracter politic: Societatea pentru votul femeilor, London national Society for Women Suffrage, cu 46 de filiale în provincie, Primrose League, Women s liberal Federation si Women’s franchise League of Great-Britain and Ireland. Riguror organizata la nivel national, miscarea feminista engleza adera la sfarsitul secolului al XIX-lea la Consiliul International al femeilor. In aceeasi masura in care s-a validat in domeniul invatamantului. Societatile pentru invatamant superior al femeilor au creat si in Anglia miscarea feminista in domeniul instructiei. Spre deosebire de majoritatea tarilor europene, unde miscarea feminista a fost sustinuta mai mult sau mai putin de institutii laice sau ecleziastice, in Anglia rolul preponderent revine initiativei private. Specifica feminismului englez este si tenacitatea dusa in lupta pentru a determina participarea femeilor la viata politica si la instructie, pentru acordarea drepturilor de care au fost private.
 Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare. Izbnucnirea Primului Război Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.
Germania: Miscarea propriu-zis feminista germana s-a dezvoltat mai tarziu, la mijlocul secolului al XIX-lea cand revolutia de la 1848 a impus un spirit nou fata de instructie in general, la care a apelat si ideologia feminista. Un prim program al miscarii feministe germane a fost dezvoltat la 1847 in cartea lui Robert Blum Vorwartz, care dezvolta ideea necesitatii acordarii drepturilor politice pentru femei. Astfel, participarea la viata statului nu este considerata un drept ci o obligatie a femeii. In egala masura, feminismul german si-a incorporat si problematica educatiei, pledand pentru necesitatea accentuarii spiritului national. Asadar, idealul de la care trebuia sa porneasca educatia femeii era unui social si national. La baza organizarii feministe au prezidat insa necesitati de ordin economic, ideea ca numai organizarea muncii poate asigura o situatie mai buna femeii muncitoare. In sustinerea revendicarilor specifice un rol important a revenit presei feministe, in primul rand ziarul Frauen Zeitung editat de Louise Otto, care a prefatat organizarea propriu-zisa a miscarii. Drept urmare, la 1865 s-a organizat "Asociatia generala a femeilor germane" cea mai veche organizatie feminista. Odata cu 1880, miscarea feminista germana intra intr-o noua faza, in care accentul cade pe instructie si educatie, pe culturalizarea femeilor. Instructia a fost pusa tot in sprijinul emanciparii, intrucat se revendica cerinta ca femeile sa se cultive pentru ele insele, sa devina personalitati de sine statatoare pentru a realiza educatia, misiunea lor culturala. In realizarea acestui scop, s-a urmarit o mai mare participare la invatamantul stiintific in ciclul mediu si superior al scolilor inalte de fete si necesitatea ca pregatirea profesionala sa fie sustinuta de stat. Activitatea desfasurata pe acest teren a avut rezultate mai fertile decat pe cel al emanciparii politice. Astfel, in 1893 la Karlshruhe s-a infiintat primul gimnaziu pentru fete, iar la inceput de secol XX la Universitatea din Heidelberg au fost primite primele fete. Independent de aceasta miscare laica, feminismul s-a manifestat in Germania si in cadrul vietii confesionale prin organizarea unor asociatii asemanatoare. Pe teren confesional, miscarea feminista s-a dezvoltat pe cele doua planuri: protestant şi catolic, bazandu-se pe o reinterpretare a traditiei crestine. Scopurile urmarite au fost identice cu ale miscarii laice-politice si sociale privite insa dintr-un alt spirit. Aidoma miscarii feministe sau engleze, miscarea feminista germana adera, prin organizatiile sale (Liga asociatiilor femeilor evanghelice) la organizatia internationala Liga Internationala a femeilor cu sediul la Londra. In 1910 dieta din Wurtemburg a acordat femeilor dreptul de vot si eligibilitatea in Camera de Agricultura. Cu toata insistenta cu care se revendica dreptul de vot in secolul al XX-lea, caracteristic feminismului german este pledoaria pentru instructie, accesul la diferite meserii si mai ales necesitatea ca femeile sa se cultive pentru ele insele in vederea cresterii gradului de educatie.
        Centrul Europei: miscarea feminista debuteaza mai tarziu, abia spre jumatatea secolului al XIX-lea. Exceptie face Ungaria, tara in care existenta unei problematici feministe a fost potentata de influenta ideologiei Revolutiei franceze. Existenta ei se manifesta inca din 1790, de cand dateaza trei documente in care se revendica participarea la viata publica si la instructie. In aceste documente sunt sintetizate pentru prima oara principiile de baza ale miscarii feministe maghiare. Din cadrul miscarii se detaseaza cateva militante ale feminismului maghiar. Intre ele Mate Janosne dezvolta o pledoarie in favoarea sexului sau, bazata pe ideea dreptului natural. De aici s-a dezvoltat ideea femeii - om care este o individualitate, o personalitate.
        Polonia: feminismul s-a manifestat mult mai tarziu (sfarsitul secolului XIX) si nu atat de puternic. In istoriografia miscarii feministe internationale s-a încercat o etapizare a miscarii feministe din Polonia, dupa criteriul scopului urmarit, fara a-i stabili durata de timp. Dintr-o asemenea perspectiva, o prima etapa a vizat ridicarea femeilor din clasele superioare in spiritul natiunii si dupa aspiratiile ei proprii. O a doua insurectie in scopul emanciparii sociale, iar ultima revendicari economice.
        Rasaritul Europei: miscarea feminista nu a intalnit un teren atat de fertil. In Rusia, spre exemplu, nu poate fi vorba de o miscare propriu-zisa, organizata. Singura asociatie cunoscuta a fost Societatea femeilor din Petersburg, a carei activitate s-a limitat la stimularea curajului si a devotamentului la femei. Organizatiile feministe, parcurgand drumul spre autonomie s-au aflat la inceput sub patronajul vreunei organizatii politice sau religioase. In majoritatea tarilor si-au atras simpatizanti din randul ganditorilor vremii. Politizarea miscarii feministe la scara internationala este si consecinta impactului acesteia cu miscarea socialista, ce si-a incorporat problematica feminista, accentuandu-i semnificatia sociala si politica. Una din directiile propagandei socialiste viza tocmai aceasta categorie, antrenand deseori militantismul feminist in lupta pentru revendicari social-economice si politice generale.

Rezultate: Cele mai importante revendicări politice ale feministelor — mai ales dreptul de vot — au fost până la urmă soluţionate. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atenţia societăţii s-a concentrat din nou asupra familiei şi maternităţii — soldaţii deziluzionaţi întorşi din război trebuiau îngrijiţi, scăderea ratei natalităţii trebuia compensată. De abia 60 de ani mai târziu au fost reluate ideile generaţiei bunicilor noastre.
Secolul al XIX-lea a avut de inlaturat o mentalitate bine construita prin chiar sistemul educational, care legifera superioritatea masculina, eliminand posibilitatea fetelor de a frecventa cursurile liceale sau universitare. Educatia primita in familie dar si in scoala, departe de a corecta acest sistem, a consolidat bazele unei instructii inegale, bazate pe sex. In consecinta, femeilor le erau rezervate locurile de munca considerate inferioare din spitale, sectorul social, in vreme ce barbatii, beneficiind de instructia necesara, deveneau preoti sau functionari civili.
        Revolutia industriala accentuand diferentele dintre femeia de la sat si cea de la oras, dar mai ales dintre lumea feminina in ansamblul ei si cea masculina, a determinat modificarea statutului social al femeii. In aceeasi mssura in care a determinat accesul femeilor spre noi profesiuni, industrializarea a dus si la cresterea numarului femeilor casnice.
        Un argument in acest sens este oferit de faptul ca forta de munca functionareasca a inceput sa se feminizeze, chiar daca ii erau rezervate doar munci de executie. "Elitei" masculine, care forma varful piramidei serviciului civil ii reveneau atributii ce tineau de munca intelectuala, de "comanda". In consecinta acestei stari de lucruri, pana in perioada interbelica, cand a crescut numarul femeilor care au intrat in administratie, nu a existat nici o femeie care sa-si exercite autoritatea asupra unui barbat. Chiar daca performantele muncii femeilor au fost apreciate si a crescut numarul celor admise in serviciul civil, ele erau angajate doar pe un interval limitat de timp. Asa s-a ajuns ca revendicarile social-economice ale miscarii feministe din aceasta perioada sa solicite egalitatea in toate aspectele muncii lor, respectiv aceleasi conditii de angajare, promovare si transfer, dar si aceeasi salarizare.
        La sfarsitul secolului trecut, prin constituirea scolilor pentru fete s-a facut primul pas in stabilirea unui proiect profesional feminist. S-a vorbit chiar de meserii rezervate femeilor: in sistemul postal, in serviciul civil, scoli si spitale. Cu deosebire ca profesii tipic feministe s-au considerat a fi profesoarele si asistentele sociale. Vazute ca o prelungire a muncii domestice, ele imbinau muncile casnice (ingrijirea si educatia) si idealurile feministe, oferind femeilor posibilitatea de a aspira la o cariera profesionala. Pornind de la aceste profesiuni s-au creat doua "grupuri de feminitati": primul, reprezentat de asistente, mai putin receptive la ideea emanciparii, data fiind provenienta lor (majoritatea erau din mediul rural) dar si faptul ca era o activitate exclusiv feminina. Cel de-al doilea grup, al profesoarelor, a castigat tot mai mult teren intr-o lume care fusese rezervata barbatilor. Ajungand sa domine scolile primare, ele au fost familiarizate cu gandirea mondena, urbana si mult mai receptive la ideile emanciparii.
        Sub aspect individualist, unitatea de baza a societatii este considerata femeia (copilul), iar revendicarea majora este de natura economica. Aspectul relational considera cuplul unitatea de baza si porneste de la rolul femeii, subliniind necesitatea de a-i acorda drepturi conforme cu particularitatile impuse de "diviziunea sexuala a muncii" si de conceptele de familie, cuplu, mama-copil.
        Secolul XX a inregistrat mai multe variatii sau variatiuni ale conceptiilor feministe, adeseori in combinatie cu alte ideologii, ca socialismul sau anarhismul. Reprezentantele feminismului socialist, de exemplu, afirmau ca femeile pot fi libere pana cand capitalismul nu va fi inlocuit cu socialismul. Feminismul anarhic sustinea ca femeile vor fi opresate atata timp cat  va exista statul.
        Am putea spune ca protectia care functioneaza real este cea asigurata barbatilor de catre femei prin multitudinea de strategii de supravietuire pe care acestea le produc in imprejurari oricat de vitrege.Lor le revine managementul domestic, administrarea resurselor in general sarace, munca fizica istovitoare cu unelte gospodaresti preponderent manuale.Aceasta calitate li se recunoaste prin sintagma impersonala „femeile sant mai muncite” si se „premiaza” cu reducerea varstei de pensionare cu trei ani in raport cu cea a barbatilor. Participarea lor la activitatea productiva, reproductiva si comunitara nu le lasa timp pentru dezvoltarea altor capacitati.Pentru cele mai multe femei functioneaza realitatea unui slogan de strista amintire „liberatea inseamna munca”. Fiind protectoare ale familiei, femeile creeaza si un efect mai putin intentionat: cel al infantilizarii barbatilor in raport cu viata cotidiana. Ei depind excesiv de femei si tind spre neautorare. Dincolo de ochelarii de cal ai metaforelor utilizate de misogini- „sexul slab”- femeile dovedesc multa rezistenta si abilitate, doar ca aceasta se consuma in sensul strategiilor de supravietuire si nu al celor de dezvoltare si autoafirmare.
        Uniunea internationala a femeilor cu sediul la Londra, reunind principalele miscari feministe nationale reflecta gradul de maturizare la care a ajuns miscarea, dar si cresterea ca pondere si insemnatate a miscarilor nationale in viata interna a statelor respective. De la afirmarea dreptului femeii la libertate, rostit de revolutia democratica universala la organizarea ei internationala, miscarea feminista a parcurs o lunga si complexa evolutie, sub semnul progresului general in plan doctrinar si organizatoric, depasind granise nationale, convingeri politice, origini sociale, confesiune sau nivel de instructie si educatie, devenind una din principalele forte ale opiniei publice internationale.














Femeile care au influenţat istoria
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/8/85/Cleopatra.jpg/220px-Cleopatra.jpgCe au în comun nume ca Vir­ginia Woolf, Frida Ka­h­lo, Marilyn Monroe, E­­­dith Piaf, Ioana D’Arc sau Marie Curie? Fiecare dintre ele s-a remarcat în domeniul său de activitate, unele într-o vreme în care femeile, în general, nu se prea gândeau la niciun fel de o­cu­­p­aţie sau meserie, în afară de în­­grijirea casei şi creşterea co­pi­i­lor. Au rămas în a­­min­tirea şi în conştiinţa pu­bli­că, iar numele lor nu vor putea fi şter­­se prea uşor din istoria o­me­nirii.
Cleopatra - Seducătoarea
De multe ori nominalizată ca fi­ind cea mai cunoscută femeie din istorie, Cleopatra a VII-a este ul­tima regină a Egiptului şi, tot­o­dată, ultima din dinastia în­te­me­iată la moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), de către unul din generalii săi, Ptolemeu. Cle­o­pa­tra s-a născut în anul 69 î.Hr., în Alexandria, cel mai mare oraş din lume la acea vreme.
Cu o inteligenţă sclipitoare, un farmec natural şi o ambiţie ne­înfrânată, regina pare să fi fost o persoană extrem de ca­ris­ma­tică, în ciuda faptului că mai toţi istoricii susţin că la capitolul fru­museţe nu stătea prea grozav. Dar a ştiut, cu siguranţă, să le su­ceas­că minţile atâtor lideri ro­mani, cu ajutorul cărora a reuşit să conducă singură Egiptul, încă de când avea doar 18 ani, în­lă­tu­rând orice rival. Nu mai con­te­a­ză, aşadar, gurile rele care spun că regina ar fi avut nasul prea mare, părul prea roşcat sau prea câr­lionţat ori că nu îi plăcea să se împodobească, după obi­cei, cu bijuterii.
La 22 de ani, Cleopatra l-a se­dus pe însuşi Cezar, pe atunci în vâr­stă de 50 de ani şi căsătorit, că­ruia i-a dăruit şi un fiu. După moartea lui Cezar, a urmat Marc Antoniu, la rândul său vrăjit de per­suasiva regină. Cuplul format de Antoniu şi Cleopatra a rămas, de atunci, în “galeria” marilor iu­biri ale istoriei. Cei doi au şi fost în­mormântaţi unul lângă ce­lă­lalt, după sinuciderea Cle­o­pa­trei, la 39 de ani. Mormintele lor sunt acum acoperite de Marea Me­diterană, parcă pentru a nu fi tul­burate niciodată.

Mata Hari
- Spioana
Rămânând la categoria “fe­mei fatale” - şi misterioase în a­ce­laşi timp, - în top apare un nu­me ce­le­bru: Mata Hari. Un nume ca­re a devenit sinonim cu spi­o­na­jul, dar şi cu femeia dup­li­ci­ta­ră şi se­du­că­toare, chiar frivolă, la aproape un secol de la dis­pa­ri­ţia enigma-ticului personaj.
Pe numele său adevărat Mar­ga­retha Geertrude Zelle, Mata Hari continuă să suscite con­tr­o­ver­se, împărţind lumea în două ta­bere: de o parte, cei care susţin că aceasta, una dintre cele mai mari spioane din istorie, se face vi­novată de moartea a zeci de mii de francezi, iar de cealaltă par­te cei care sunt convinşi că tâ­năra olandeză a fost doar un ţap ispăşitor, menit să mascheze in­competenţa autorităţilor din acea vreme.
Cariera acestei femei a în­ce­put la 14 ani, cu seducerea di­rec­to­rului şcolii în care ea ar fi tre­buit să înveţe bunele maniere şi “ar­ta gospodăriei”. La 16 ani s-a că­sătorit cu Campbell MacLeod, un ofiţer scoţian din armata o­lan­deză, mult mai în vârstă decât ea. Pasiunea ei pentru bărbaţii în uni­formă, dar şi moartea fiului ei, au pus capăt acestei căsnicii du­pă doar şapte ani. Se întâmpla în 1902; Margaretha a plecat la Pa­ris, unde a devenit pros­ti­tua­tă, apoi dansatoare exotică la un circ.
A devenit celebră cu numele Ma­ta Hari (expresie care în India în­seamnă “ivirea zorilor”) şi cu dan­surile sale de-a dreptul şo­-cante pentru acea vreme. De alt­fel, Mata Hari este considerată a fi şi “inventatoarea” striptease-u­lui. Metamorfozată în indiancă, tâ­năra olandeză era cea mai ves­tită curtezană, dar şi cea mai scum­pă, favorita bărbaţilor ce fă­ceau parte din elite - regi, po­li­ti­cieni, oameni de afaceri şi ofi­ţeri. Trăind între Paris şi Berlin, ea s-a trezit învinuită de spionaj, iar pentru a contracara acu­za­ţi­i­le a început un joc periculos, în ca­re primea bani de la ambele ta­bere, franceză şi germană, fără a fi clar ce servicii oferea fie­că­re­ia. Totuşi, pe 12 februarie 1917, în holul hotelului Anthenée Pla­za din Paris, Mata Hari era a­res­tată, iar cinci luni mai tarziu a­pă­rea în faţa instanţei, într-unul din­tre cele mai controversate pro­cese ale secolului.
A fost a­cu­za­tă de înaltă tră­da­re şi con­dam­nată la moarte, după ce au­to­ri­tă­ţile fran­ceze au sus­ţi­nut că ea es­te vinovată de pier­de­rea na­ve­lor din Marea Me­di­terană, scu­fun­date de submarinele ger­ma­ne, atacuri în care muriseră circa 50.000 de francezi, dar şi de pierderea agenţilor secreţi din afa­ra ţării. A trădat sau nu Mata Hari? Probabil că nu vom şti nici­odată. Ea şi-a susţinut nev­i­no­văţia până în ultima clipă, dar tot a fost executată, în zorii zilei de 15 octombrie 1917.

Ioana D’Arc - “Fecioara din Orléans”
În acelaşi top, dar în contrast cu Mata Hari, la po­lul opus, fi-gurează şi Ioana D’Arc, e­roina fecioară a Franţei, năs­cută, însă, cu câteva secole mai de­vre­me, în ianuarie 1412. La vâr­sta de doar 17 ani, ea se afla în frun­tea arma­telor franceze, du­pă ce l-a convins pe regele Carol al VII-lea că aude vocea lui Dum­ne­zeu, care i-a spus să ia înapoi pă­mânturile pierdute în favoa­rea englezilor. Însă, după mai mul­te bătălii câş­tigate şi după ce Ca­rol este uns rege, “fecioara din Or­léans” este părăsită de noroc şi de cel pe care îl a­jutase: e cap­tu­ra­tă, acuzată de e­rezie şi, în fi­nal, ar­să pe rug, la 30 mai 1431. Ul­terior, e­ro­i­na a fost re­a­bi­li­ta­tă, apoi sanc­­ti­fi­ca­tă, în anul 1921.
Tot o sfântă, dar de data a­ceas­­­ta con­­tem­po­rană, a­pa­re în to­pul ce­lor mai in­flu­en­te fe­­mei, chiar între pri­mele trei. Este vor­ba despre Mai­ca Te­reza, per­so­na­litate cu­nos­cu­tă în lumea în­trea­gă pentru ac­tivităţile sale ca­ri­tabile, pen­tru viaţa virtuoasă pe care a dus-o, dedicată în între­gi­me ce­lor o­rop­siţi, celor săraci şi bol­navi. La 10 ani după moar­tea sa, în 2007, Va­ticanul a în­ce­put pro­ce­durile pen­tru sanc­ti­fi­ca­rea Mai­cii Tere­za, după ce o bea­tifi­ca­se în 2003.

Marie Curie
- putere
Din toată această listă im­pre­si­onantă de femei puternice şi celebre, la sfârşitul săptămânii trecute se detaşa, însă, cu cel mai mare punctaj acordat de cititori, Marie Curie. Prima fe­me­ie care a predat la Sorbona, pri­ma persoană de două ori la­u­rea­tă a premiului Nobel şi singura ca­re a primit distincţia pentru do­uă do­menii diferite (fizică şi chi­mie), această savantă re­mar­cabilă s-a născut pe 7 noiembrie 1867, la Varşovia, într-o Polonie a­nexată Rusiei, în care accesul femeilor la universitate era in­ter­zis. Numele său era Maria Sklo­dowska, dar avea să devină cu­noscută cu numele Marie Cu­rie, după căsătoria cu Pierre Cu­rie, un alt om de ştiinţă valoros.
Marie Curie este considerată un pionier în domeniul ra­di­oac­ti­vi­tăţii, cercetările sale fiind ba­ză de plecare pentru urmaşii săi în­tr-ale ştiinţei. Deşi a primit ce­tă­ţe­nie franceză şi întreaga activitate şi-a des­­făşurat-o în Fran­ţa , Ma­­rie Curie nu a re­nun­ţat la le­gă­tura cu Polonia. Descoperind pri­mul său nou e­le­ment chimic, l-a bo­tezat “po­lo­nium”, iar ul­te­rior a şi înfiinţat un Institut de On­co­lo­gie în Var­şovia, condus de sora ei şi care există şi în pre­zent. Din pă­cate, tot activitatea ei pro­di­gioa­să i-a adus moar­tea, la 4 iulie 1934, după ce s-a îm­bolnăvit de cancer, din cauza ra­diaţiilor.

Indira
Gandhi- reformista
Nici doamnele din politică nu au fost trecute cu vederea. Ast­fel, la această categorie, cea care se situa cel mai sus în clasament es­te Indira Gandhi, tot o eroină, dar în altă parte a lumii - India. Deşi mulţi se lasă induşi în eroa­re de numele său rezonant, In­di­ra Gandhi nu are nicio legătură de rudenie cu celebrul Mahatma, prin urmare nici nu îi datorează fai­ma. Indira Gandhi Pry­a­dar­shi­ni - numele ei iniţial fiind Ne­hru - s-a năs­cut la 19 no­iem­brie 1917, în­tr-o fa­mi­lie de po­li­ti­cieni. A fost u­ni­cul co­pil al prim-mi­nis­tru­lui in­dian Ja­­wa­har­lal Ne­hru, iar bu­ni­cul ei, Mo­tilal, era un cu­nos­cut mi­li­tant pen­tru inde­pen­­den­ţa faţă de en­glezi, mem­bru al Par­­tidului Con­gres­u­l­ui Na­ţional. În a­ce­laşi partid şi-a fă­cut u­ce­ni­cia şi In­di­ra, atent su­pra­­ve­ghea­tă de tată, du­pă ce şi-a finalizat stu­diile la Ox­ford. So­ţul ei, a­vo­catul Feroze Gan­dhi, ac­tiva în a­ce­eaşi for­ma­ţiu­ne po­li­tică. Cei doi au fost a­restaţi de englezi pen­tru “ac­ţiuni sub­ver­sive” şi în­car­ceraţi timp de 13 luni.
După ce India şi-a obţinut in­de­pendenţa, la 15 august 1947, po­li­ticianul Indira Gandhi a “în­flo­rit”, pur şi simplu, devenind u­na dintre cele mai importante fi­guri în ţara sa. A fost preşedinte al Partidului Congresului Na­ţi­o­nal, ministru al Infor­ma­ţi­ei şi a­poi chiar premier. În timpul man­datului său, India a cu­­nos­cut cel mai mare progres, după re­formele care i-au adus mo­der­ni­zarea şi intrarea “în rândul lu­mii”. Mai mult chiar, India a in­trat în clubul deţinătorilor armei nu­cleare sub conducerea Indirei Gan­dhi. Ca orice personaj pu­ter­nic, şi-a făcut destui duşmani. A fost asasinată pe 31 octombrie 1984, de către trei membri ai găr­zii sale personale, care s-au do­ve­dit a fi, ulterior, nişte ex­tre­mişti infiltraţi în anturajul său.

Destin tras la indigo- Benazir Bhu­­­t­to
De o viaţă uimitor de ase­mă­nă­­toare a avut parte şi Benazir Bhu­­­t­to, mai aproape de zilele noas­­­tre. Provenită dintr-o fa­mi­lie de po­li­ticieni, la fel ca şi fa­mi­lia Ne­hru din India, Benazir Bhut­to era considerată speranţa Pa­kis­tanului pentru mo­der­ni­ta­te, de­mocraţie şi stabilitate. Ta­tăl său, Zulfikar Ali Bhutto, a fost prim-ministru al Pakistanului la în­­ceputul anilor ‘70, astfel că Be­na­zir, născută în 1953, a fost e­du­ca­tă în două centre universitare de prestigiu, la Harvard, în SUA, şi la Oxford, în Marea Bri­­tanie.
Benazir Bhutto a fost de două ori prim-ministru al Pakis­ta­nu­lui, din 1988 până în 1990, şi apoi din 1993 până în 1996, dar şi una din­tre cele mai cunoscute femei din lu­mea întreagă aflată la conducerea unei ţări do­minate de băr­baţi. Totuşi, po­pu­laritatea sa a fost umbrită de acu­zaţii şi suspiciuni de corupţie, iar Bhutto a părăsit Pakistanul în 1999 pentru a trăi în străinătate. Pe 18 octombrie 2007 s-a întors în Pa­-kistan, cu intenţia de a par­ti­cipa la alegerile generale, însă a fost ucisă în timpul unui miting e­lectoral, pe 27 decembrie 2007.Nici acest fapt nu pare a fi u­nul întâmplător. Cele mai multe din­tre aceste femei celebre au fost ucise de rivali, de oameni ca­re se simţeau ameninţaţi de do­minaţia lor. Iar acest sfârşit le-a întărit şi mai mult poziţia de lideri puternici, care nu pot fi înfrânţi decât mişeleşte.
13 - ani avea Ioana D’Arc atunci când a început să audă “voci” din cer care o îndemnau să lupte pentru ţara sa.

Ecaterina- "Preaînțeleapta"
200px-Catherine_II_Russia-v2-frontÎn 1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu. Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecti, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni. Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakazul sau Instrucțiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea însăși opera Senatului.

Atunci când August al III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanislaw Poniatowski sub numele de Stanislaw-August. Franțași Austria, intimidate de forțele rusești masate la granițele Poloniei, nu intervin. Polonia, aservită Rusiei, acceptă o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții publice. Este primul succes internațional al Ecaterinei. În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. În ianuarie 1772, o convenție secretă este încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împărțiri a Poloniei. Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislawl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării, liberă navigație peMarea Neagră.

În 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773 are loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o prințesă germana Wilhelmina, botezată Natalia. În iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obține fortărețele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului. La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum și Marea Neagra. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat și asta înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale însă va recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea dintre Rusia și Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.
În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului,Volhînia și Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Kurlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.
Alte nume din topul celor mai preţuite femei
Scriitoarea britanică Virginia Woolf, cântăreaţa franceză Edith Piaf şi prinţesa Diana (foto, alături de Maica Tereza) se află, de asemenea, în clasamentul celor mai importante femei din istorie. Tot acolo se mai regăsesc nume ca Marilyn Monroe, Maria Calas şi Grace Kelly. Pictoriţa Frida Kahlo, politicianul Dolores Ibárruri, scriitoarele Emilia Pardo Bazán şi Carmen Martín Gaite apar, şi ele,pe lista întocmită de spanioli.

Femei remarcabile in istoria Romaniei
7 femei remarcabile in istoria Romaniei 
Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…
Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/5/doamnachiajna.jpg?width=500&height=667Doamna Chiajna

Doamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul impotriva "concurentei."

A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari; "una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului de la Constantinopol.
Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".

Doamna Elina
Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic.

"Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/7/elina.jpg?width=500&height=375

Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai un an.

Ana Ipatescu
Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.

Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848:"Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.
Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.

Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.

Regina Elisabeta

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/9/regina-elisabeta.jpg?width=500&height=708Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/3/teodoroiu.gif?width=500&height=670Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in Europa.

Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si faptele.Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/8/maria.jpg?width=500&height=511Regina Maria

Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati.Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei Maria.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/15246/5137771/6/elena-lupescu-carol-ii.jpg?width=500&height=292
Elena Lupescu

Elena Lupescu e una dintre acele amante regale a caror influenta a fost atat de mare incat te intrebi cum ar fi aratat istoria daca ele n-ar fi aparut, intr-o buna zi, in calea monarhului pe care l-au sedus. Viata ei insa are multe puncte intunecate, informatiile sunt neclare si contradictorii. Data la care ar fi inceput legatura ei cu regele Carol al II-lea si chiar anul nasterii sunt sursa de controverse, alimentate de informatiile contradictorii ce reies din presa contemporana lor si din cartile scrise despre ei. Multa vreme privita doar ca o pacoste, denigrata si urata atat de politicienii vremii, cat si de popor, ea a fost un soi de inamic public nr. 1, personajul negativ, malefic, din umbra tronului. Recent, insa, au inceput sa fie publicate si dezvaluiri ce descopera o alta fata a ei, prezentand-o, neasteptat, intr-o lumina mai buna. Ca si timpul vietii ei, e greu sa cerni adevarul de scorneli. Oricum ar fi, pare sa fi avut o fire complexa, masura a unei inteligente ascutite, care a ajutat-o sa-si croiasca drumul in viata, sa se adapteze si sa reziste in viata agitata si presarata cu intamplari dramatice a curtii regale din timpul perioadei interbelice.
Ca a avut o mare influenta asupra lui Carol al II-lea si, prin acesta, si asupra evenimentelor politice care au jalonat istoria interbelica a Romaniei, e neindoienic, dar e greu de spus ce a fost mai mult - sau ce a fost in realitate: era doar o curtezana de lux dornica de mariri? Era o femeie atasata sincer de persoana regelui? A fost o eminenta cenusie, o putere oculta care a manipulat, cu o inteligenta rece, viata de curte, politica si pe rege insusi? Legatura dintre ea si Carol al II-lea a fost, in orice caz, foarte puternica. Inceputa inca de cand acesta era doar principe mostenitor si continuata si dupa abdicarea din 1940, urmata de exilul definitiv, relatia lor a fost remarcabila prin statornicie, mai ales deca tinem de seama de faptul ca partenerul masculin din acesta relatie era un om care, din pricina vietii amoroase agitate duse in tinerete, fusese poreclit "regele-playboy." Femeia care i-a stat alaturi acestui rege-playboy din 1922 si pana la moartea lui, in 1953, ca amanta si apoi sotie (s-au casatorit in Brazilia, in 1947), a fost categoric, unul dintre cele mai celebre personaje ale vremii ei.

Mai degraba detestata de contemporani, prezentata adesea drept cea vinovata de cele mai multe dintre relele abatute asupra tarii, urmarile acesteri proaste reputatii castigate in tinerete au urmarit-o inca decenii intregi dupa plecarea ei din tara, pana la moarte. Si azi, ceea ce se stie despre ea e alcatuit din informatii care se bat cap in cap: unii o considera drept "femeia nefasta", cum era poreclita in cercurile adversarilor politici, in vreme ce altii, care au cunoscut-o indeaproape, mai ales in timpul vietii ei in strainatate, vorbesc despre o persoana afectuoasa, prietenoasa, grijulie fata de cei apropiati… departe de imaginea de scorpie vicleana si fara scrupule cu care ne obisnuise presa timp de cateva decenii. La peste 20 de ani de la moartea ei (a murit in 1977, in Portugalia, unde ea si fostul rege se stabilisera dupa casatorie) Elena Lupescu - Magda Lupescu, cum mai era cunoscuta; Duduia, cum o numeau cei apropiati tronului sau Lupeasca, asa cum ii ziceau cei care n-o agreau - este, in continuare, un personaj destul de misterios.









Bibliografie
Ø  Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Iasi, Polirom, 2000, pp. 208-211.
Ø  Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucuresti, Editura Univers, 1998.
Ø  Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iasi, Polirom, 2002.
Ø  "Feminism", în Sfera politicii, 71-72, 1999.
Ø  Mihaela Miroiu, "Feminismul ca politica a modernizarii", în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998, pp 252-274.
Ø  Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstructia teoriei politice, Polirom, 2001.
Ø  Mihaela Miroiu, Liliana  Popescu,  Conditia femeilor din Roânia între traditie si înnoire,  Ed. Alternative, Bucuresti,
Ø  Susan Gal, Gail Klingman, Politicile de gen în perioada postsocialista, Ed. Polirom, 2003
Ø  Simone de Beauvoir, Al doilea sex, ed. Univers, Bucureşti, 2004
Ø  Laura Grunberg, (R)evoluţii in sociologia feminista. Repere teoretice, contexte românesti Editura Polirom, 2003
Ø  Laura Grunberg, Gen şi integrare, Centrul AnA, 2002
Ø  Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, ed. Polirom, 2004
Ø  Mihaela Miroiu, Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, 1995
Ø  Vladimir Pasti, Ultima inegalitate. Relatiile de gen în Romania, ed. Polirom, 2003
Ø  Ştefan Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1929-1948), ed. Polirom, 2006
Ø  Olympe de Gouges, Déclaration des droits de la femme et de la citoyenne, 1791
Ø  Mary Wollstonecraft, Vindication of the Rights of Woman, 1792
Ø  Maïté Albistur, Daniel Armogathe, Histoire du féminisme français, Éditions des Femmes, 1977-1978, Paris
Ø  Pierre Bourdieu, La domination masculine, ed. Seuil, 1998
Ø  Eliane Gubin, Le siècle des féminismes, Éditions de l'atelier, 2004