INTRODUCEREA
Se vorbeste mult despre feminism insa nu multi dintre
noi, chiar persoane de sex feminin, stiu cam care sunt, in mare, valorile pe
care le promoveaza aceasta miscare de emancipare a femeii. Este deci util sa
revedem o scurta prezentare a principalelor idei care au condus la nasterea
acestui curent deosebit de apreciat si de hulit in egala masura.
De-a lungul istoriei femelile au luptat pentru
drepturile sale pur omeneste si egalitatea in rind cu barbatii. Pentru cei care
se manifesta impotriva feminismului va fi o buna ocazie de a verifica daca
reactia lor nu este cumva cauzata si de ignoranta, iar pentru restul o buna
oportunitate de a fixa mai bine punctele de rezistenta a acestei miscari
ideatice. Iata in continuare si o enumerare a celor mai importante lozinci ale
feministelor din intreaga lume:
1. Femeia nu este un obiect sexual. Este de dorit sa
iubesti femeile, sa le oferi tot ce crezi ca ai mai bun de oferit, dar asemenea
cum o faci si cu alte persoane si nu pentru a obtine bunavointa lor in plan
sexual.
2. Femeia nu este inferioara barbatului ci se
completeaza cu acesta. Atat din punct de vedere biblic cat si biologic se stie
de multa vreme ca femeia a fost creata ca o completare a barbatului si nu o supusa
a acestuia, barbatului lipsindu-i trasaturi de personalitate esentiale pentru
a-si putea trai viata fericit si independent. In plus, in absenta femeii, viata
intregii specii omenesti nici nu ar mai fi posibila.
3. Femeile sunt fiinte frumoase si complexe prin
natura lor. Trebuie acceptat acest adevar ca ceva de la sine inteles si usor de
demonstrat si nicidecum speculata frumusetea femeilor pentru a le inventa
puncte slabe, pentru a le jigni sau pentru a le indeparta de anumite activitati
unde frumusetea chipurile nu isi gaseste locul.
4. Femeia, tot prin natura sa, este o fiinta
caracterizata de emotii uneori intense si de aceea trebuie inteleasa si tratata
ca atare. Desi dau dovada la suprafata de blandete si fragilitate femeile au
dovedit in nenumarate randuri ca pot fi capabile de prezenta de spirit si
capacitate mare de rezistenta asemenea barbatilor. Ceea ce se propune insa prin
femeie este un alt mod de a trai si de a relationa de la care putem invata cu
totii, barbatii inclusiv.
5. Din punct de vedere istoric, cultural, social si
economic femeia este la fel de prezenta si importanta ca si barbatul. Exista
incercari uneori penibile prin care chiar activisti feministi radicali incearca
inca sa demonstreze acest adevar altfel acceptat de catre majoritatea
oamenilor. E drept ca implicarea femeii in lucrurile publice nu a fost prea
bine mediatizata, dar aceasta nu inseamna ca meritele femeilor din intreaga
lume ar fi cu ceva mai putine.
In general, feminismul s-a dovedit deosebit de util
pentru o schimbare majora in mentalitatea omului modern foarte necesara si
binevenita odata cu industrializarea masiva, migrarea populatiei si promovarea
valorii in toate domeniile indiferent daca valoarea era reprezentata prin
barbat sau femeie. Acolo unde acest lucru s-a produs aproape de la sine a
existat si o civilizatie destul de avansata si constienta de sine care sa
intampine fericit aceasta miscare, iar in alte locuri a fost nevoie de eforturi
constante pentru ca feminismul sa se impuna definitiv in sfera valorilor
universale.
Scopurile lucrarii date sunt :
v Prezentarea
drepturilelor femeii si lupta pentru obtinerea acestora
v Ilustrarea
evolutii femeilor in timp si spatiu
v Relatea
a celor mai influente femei prezente atit in istoria universala cit si istoria
romanilor
v Raportarea exemplelor de discriminare cu condoliantele
femeilor din toate timpurile
Femeia în istorie – putere
şi seducţie
În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu
ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile,
considerând că „ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură,
de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii,
ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice”.
Bazânduse pe o dublă moştenire culturală — cea greco-romană şi cea
iudeo-creştină — marele teoretician al suveranităţii statului absolutist
modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga
Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică
intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai
bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să
domnească.
Anna de Bretania
Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de
defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul
sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin
drastic. Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de
familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude,
administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este
cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al
VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a
Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea
ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.
Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând
burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de
acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai
diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci,
în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii,
creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.
Legate de societatea feudală, aceste manifestări de
autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul
secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în
secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care
conceptul de „respublica” l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept
genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi
facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie
pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea
un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect
speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi
autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera
privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră
prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale —
iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura
feminină.
Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia
din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea
induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală — dar reprezenta oricum o
enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii
se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie
des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de
perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere
cu Satana.
În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab,
era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea
masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În
acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai
libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu
trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau
văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie
civilă).
În interpretare literală, „incapacitatea feminină”
însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui,
femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de
pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia
angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei
matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi
văduvei să redacteze acte — testamente, donaţii, legate, care în orice caz
erau supuse controlului legilor.
Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase
deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce
legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia
trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era
protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă
viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În
schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere
obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se
întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva
aceste virtuţi.
Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă
şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea
raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente
naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul?
Christine de Pisan
Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la
începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care
susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta
inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol
mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât
majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua
să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se
limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile
să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror
victime erau.
Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb,
strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a
lui Montaigne, în Grief des dames: „Fericit eşti,
cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede
respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar
fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile,
ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în
exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre
virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi
suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece
drept stupidă, dacă acest joc îi place”.
În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă,
deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi,
fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica
Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin
elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un
tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei
obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept
model virtuţile încarnate de Fecioara Maria — puritatea, blândeţea,
caritatea — să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a
realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.
În Franţa secolului al XVI-lea, înrăutăţirea
condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu
o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual.
După modelul oferit de tratatul De claris mulieribus al lui
Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol
al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui
succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante.
Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea
principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în
exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public
feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi
burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei
şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată,
în sfârşit, recunoaşte.
Margareta de Navara
Dar adevărata noutate a acestei „renaşteri” feminine o
constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul
Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar “nimic, în discursul
lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»”. Şi invers,
începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Tresar de la
cite des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al
XVI-lea — să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet,
Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul
veacului, pe Marie le Jars de Gournay — avea în comun un unic proiect, a
cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul
masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru
a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre
propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.
Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva
excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit
inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată
de ocaziile potrivite.De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor
precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în
mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se
afla Anne de France, fiica lui Ludovic al Xl-lea, sora
mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea
care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului
fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă
scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în
1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră
dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui
Navarrei, „perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în
Sfânta Scriptură”. Prima poetă franceză publicată, Marguerite
de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi
talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei
generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a
Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica
feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.
Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei
educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele
regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie — dar aceasta privea un
număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin
naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi
excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a
clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau
o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile
intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.
Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi
femeilor aceleaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest
sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care
data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre desebire
de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau
excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea
dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea
puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.
Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era
o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în
cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi
unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese
transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire
de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele
suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca
rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi
revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al
V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate
drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al
IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat
excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii
precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia
coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă
cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al
Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă
adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui
suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze
alegerea către Filip de Valois — Filip al VI-lea — descendent pe linie
masculină al lui Filip Temerarul.
Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip
al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la
tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină, (încă
de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul
că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des
principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe
linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui
principe străin.)
Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a
Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul
şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor,
ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie
celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care
comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei,
autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra
statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea
excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii
cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în
afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului
său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de
necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în
primul rând acela al „imbecilităţii de judecată” a sexului slab.
Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a
constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau
asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât
de relevant de femei — fiice, surori, soţii, mame, amante — n-a avut acces
la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii,
nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria
Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta,
s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria
Suartpurta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o
vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria
avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor
de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a
jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă.
Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la
succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă,
alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi
surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară. Luiza
de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în
anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat
pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un
adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite,
căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia
reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând
strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică,
cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio,
Heptameronul.
Fiica Margueritei, Jeanne d’Albret, regină a
Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun
intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de
Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate
uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559,
timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o
regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate
expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela
interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.
Diane de Poitiers
În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi
principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi
adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii,
atotputernicele favorite regale: ducesa d’Etampes şi Diane
de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle
d’Estrees şi Henriette d’Entragues, destinatare
privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici
în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte
de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive
ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra
strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.
Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu
de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi
subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire
juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea
există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se
pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au
reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări
prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea
în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi
supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o
slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor,
pasiunea simţurilor.
Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor
cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece
Istoria — niciuna dintre ele nu se îndoieşte — rămâne apanajul oficial al
bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite,
trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi
aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să
pedepseşti — şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.
Miscarile feministe
Miscarile feministe aparute de-alungul secolului
al XIX-lea au cautat sa aduca reusite politice si civile in randul femeilor. Pe
parcursul istoriei, femeile au fost considerate inferioare fata de barbati.
Calea drepturilor garantate de lege si a afirmarii largi s-a deschis in fata
lor numai in secolul al XIX-lea. In final au obtinut si dreptul la vot, dar
acest succes a insemnat inceputul unor noi lupte.
In civilizatiile erelor trecute situatia femeilor era foarte diferita. In
unele culturi nu erau considerate decat proprietatea privata a sotului sau a
tatalui, in altele au primit o libertate destul de mare si drepturi legale, dar
chiar si in aceste civilizatii, barbatii, considerati sexul superior,
aveau mai multe drepturi.
Revendicari initiate:
Cerinta egalitatii in drepturi a femeilor a aparut prima data la sfarsitul
secolului al XIX-lea, cand dezvoltarea societatii si a cresterii bunastarii au
creat posibilitatea ca unele femei sa se cultive si astfel unele dintre ele au
devenit scriitoare sau artiste. Sub influenta Revolutiei Franceze din 1789 in
toata Europa s-au raspandit idei radicale.
In Anglia in 1792 Mary Wollstonecraft a terminat opera sa literara
considerata azi clasica - In apararea drepturilor femeilor. Cu toate ca
guvernul englez, cu o atitudine dusmanoasa fata de Revolutia Franceza, a fortat in
ilegalitate miscarea feminista, in secolul al XIX-lea s-a intensificat
radicalismul politic si si-a atins multe scopuri. Insa egalitatea sexelor in
drepturi politice nu facea parte din aceste teluri, deoarece, dupa conceptia
epocii victoriene, femeia era "zana cea buna" a barbatului, care avea
rolul natural de a fi sotie, mama si creatoare a caminului familial. Sfidand
aceasta vedere marginita, cateva femei au inceput sa-si ceara drepturile.
Perseverenta lor a fost in final incununata de succes, s-a nascut legea
care garanta fiecarei femei dreptul atat la proprii copii cat si la
proprietati. Deoarece portile universitafilor Oxford si Cambridge ramaneau
inchise in fata lor cu incapatanare, ele au creat scoli superioare pentru
femei. In alte domenii, unele femei, luptand solitar si prin eforturi eroice,
au obtinut succese profesionale: deci trebuiau sa fie recunoscute. Astfel
americanca Elizabeth Blackwell si englezoaica Elizabeth Garett Anderson,
invingand orice greutate, au obtinut diplome in medicina, iar Florence
Nightingale, in timpul razboiului din Crimea, prin munca sa plina de abnegatie
a ridicat la rang de profesie munca surorilor medicale.
O grimasa stranie a istoriei este faptul ca pana cand aceste personalitati au
obtinut dreptul la munca (ca mijiocul suprem de obtinere a libertatii, a
independentei si a respectului de sine), miile de femei sarace faceau munci de
corvoada in conditii inumane in mine si fabrici numai pentru simpla
subzistenta. Si aceasta era un fel de "egalitate", un minerit egal,
impartit cu barbatii, din care femeile au fost salvate de reforma legilor
referitoare la industrie si de nivelul de trai aflat in crestere. Atat pentru
femeile reformatoare, cat si pentru barbatii simpatizanti cu miscarea lor, a
devenit tot mai evident faptul ca cel mai important drept pentru femei il
constituia dreptul la vot.
Lupta pentru dreptul la vot al femeilor a luat amploare la mijiocul
secolului al XIX-lea in Marea
Britanie si in SUA. Miscarea a
avut multi adepti, dar foarte greu a reusit sa invinga conceptia traditionala.
In Marea
Britanie principalul oponent al acestei aspiratii a fost chiar o femeie, regina
Victoria. Derularea evenimentelor in multe tari occidentale a fost relativ
asemanatoare. In cateva state luminate (Noua Zeelanda, Australia, Finlanda si
Norvegia) femeile au obtinut dreptul la vot inca inaintea primului razboi
mondial (1914-1918).
In alte tari lupta s-a intensificat, dar nicaieri atat de dramatic ca in
Anglia. In 1903 infnintea aripii cele mai darze a miscarii pentru obtinerea
dreptului la vot a ajuns Emmeline Pankhurst. Luptatoarele in aceasta miscare,
sufragetele, (dreptul la vot in engleza este suffrage) au intrerupt adunari
politice, s-au legat de garduri cu lanturi, incercand astfel obtinerea
revendicarilor. Dupa ce n-au fost de acord cu plata amenzilor, au ajuns la
inchisoare, unde au intrat in greva foamei, fiind alimentate apoi prin metode
artificiale brutale.
Armistitiu in razboi:
Cand a izbucnit primul razboi mondial, majoritatea sufragetelor au
suspendat lupta imediat, iar acele femei care au intrat in uzine in locul
barbatilor plecari pe front, si-au indeplinit telurile propuse. Acestea au
zdruncinat majoritatea argumentelor aduse impotriva luptei lor pentru
egalitatea politica. Guvernul britanic a preferat sa aprobe dreptul femeilor la
vot, decat sa riste revigorarea miscarii. In perioada de dupa razboi, atat
Statele Unite cat si multe state europene, au introdus reforme asemanatoare. In
anii urmatori tot mai multe meserii au devenit practicable si pentru femei, dar
salariul lor a ramas mai mic, nu au reusit insa sa aiba acces la multe meserii
"barbatesti" si reprezentau o minoritate nesemnificativa in cercurile
conducatoare politice si economice. Lupta continua.
Aceste cauze au generat in anii I960 Miscarea de Eliberare a Femeilor in
Statele Unite (Women's lib), care apoi s-a extins si in Europa. Conceptia
acestei miscari a fost denumita in special cu termenul "feminism".
Atentia miscarii a fost concentrata asupra egalitatii intre sexe in toate
domeniile si a abordat unele probleme mai putin discutate anterior ca violul,
hartuirea sexuala si avortul. Feministele au reusit validarea mai multor legi
favorabile mai ales pe teritoriul drepturilor egale si al salarizarii. Aplicarea
in practica a acestor
legi era deseori foarte anevoioasa, chiar si atunci cand pentru executarea lor
au fost create corporafii executive si de control. In multe parti ale lumii
femeilor le lipsesc si cele mai elementare drepturi, in multe locuri n-au nici
dreptul de a-si alege viitorul sot.
DATE
IMPORTANTE:
1792 Apare opera lui Mary Wollstonecraft "In apararea drepturilor
femeilor";
1839 ia nastere legea care garanteaza dreptul femeilor la custodia
propriilor copii;
1857 Legea britanica privind casatoria si divortul acorda protectie
femeilor despartite sau divortate;
1878 Universitatea din Londra isi deschide portile si pentru femei;
1897 Se infiinteaza Uniunea Nationala a Asociatiilor pentru Dreptul la Vot
al Femeilor din Marea
Britanie;
1903 Emmeline Pankhurst infiinteaza Uniunea politica si Sociala a Femeilor;
1914 - 1918 Sufragetele isi suspenda temporar lupta;
1918 Femeile britanice cu varsta de peste 30 ani primesc dreptul la vot;
1920 Fiecare femeie britanica (peste 21 ani) primeste dreptul la vot;
1965 In Statele Unite Betty Friedan creeaza prima grupare "Women's
Lib".
Emanciparea femeilor.
Pentru început vreau să explic noţiunea de emancipare.
Imi dau seama că nu toţi înţeleg acest cuvînt, aşa că dicţionarul explicativ al
limbii române ne dă o definiţie clară a ceea ce este emancipare.
EMANCIPÁ, emancipez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A(-şi)
câştiga sau a face să-şi câştige independenţa; a (se) elibera (1). ♦ Refl.
(Despre copii şi adolescenţi) A-şi lua unele libertăţi nepotrivite cu vârsta
lui, a avea purtări libertine. 2. Tranz. (În trecut) A scoate un minor de sub tutela
părintească sau a tutorelui şi a-i acorda, înainte de a ajunge la majorat, o
parte din drepturile unui major. – Din fr. émanciper, lat. emancipare.
Emanciparea femeii nu înseamnă altceva, decît
libertatea şi independenţa ei de face orice doreşte. Să nu fie limitată şi
constrînsă de bărbaţi. Ci dimpotrivă, să fie liberă în acţiunile şi deciziile
ei, adică să studieze unde doreşte, să se angajeze la lucrul pe care ea singură
şi-l alege. Multe secole la rînd femeia a fost lipsită de aceste drepturi.
Parlamentul European cere şanse egale pentru femei şi
bărbaţi în vederea îmbunătăţirii situaţiei bărbaţilor şi femeilor, din punct de
vedere social, politic şi economic. Toate statele membre au însă probleme cu
punerea în aplicare a legislaţiei privind egalitatea, echilibrul în activitatea
profesională, violenţa în familie şi traficul de femei sunt probleme majore în
Uniunea Europeană.
Cu toţii cunoaştem că în anii 1848-1914 a avut loc
prima mişcare feministă, lupta îndîrjită pentru drepturile politice şi civile.
Timp de mai multe secole, femeile au trăit într-o lume a bărbţilor, neavînd
nici un drept, ci doar datoria de a fi soţie şi mamă bună. Şi tot ce ţinea de
femeie era considerat deviat, demodat, nimeni nu lau în consideraţie cuvîntul
femeii, nici dorinţele ei. Ca şi bărbaţii, femeile au nevoi de mîngîere, de
afecţiune, chiar mai mult într-o măsură, însă ele au fost tratate cu dispreţ.
Mişcarea feministă a aduc unele schimbări în ce
priveşte femeia şi drepturile ei:
1.Schimbări în viaţa de zi cu zi
2.Educaţia copiilor
3.Dreptul la autodeterminare – autodeterminare asupra
propriului corp, lupta pentru legalizarea avorturilor, fiind preluată de multe
ţări şi purtată de femei din toate straturile sociale. Violul şi abuzurile
sexuale precum şi cele familiale, din „sfera privată” , acum fiind scoase la
lumina zilei şi arătate în adevărata lor măsură. Femeile protestau împotriva
pornografiei şi a reprezentării umilitoare a femeilor în mass-media. Femeile
erau obligate să întreţină relaţii sexuale cu bărbaţi, ceea ce au făcut pe ele
să locuiască împreună cu alte femei, să călătorească, să petreacă timp cu ele.
Cred că vă daţi seama de unde vine noţiunea de lesbianism, ceea ce Dumnezeu
numeşte acest păcat o urîciune. In cartea Levitivul 18:22-29 este scris: „Să nu
te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeia. Este o urîciune. Căci
toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni, vor fi nimiciţi din
mijlocul poporului lor.”
Avortul a fost şi este o infracţiune şi un păcat grav
atît în ochii lui Dumnezeu cît şi la nivel de societate. Fiecare femeie chiar
daca avortează, suportă consecinţe grave, remuşcări şi nelinişte sufletească.
Urmările grave a acestei infracţiuni sunt: moarte femeilor, zeci de mii se
îmbolnăvesc şi rămîn sterile. Domnul Academician Gh. Paladi a prezentat într-o
discuţie care sunt urmările grave a avortului, printre care a menţionat şi
sterilitatea. Femeile se pronunţau împotriva avortului, cereau ca legea să fie
ştearsă cu totul, şi în schimb să primească o educaţie sexuală creştin-morală. Acest
lucru este cel mai sănătos şi corect înaintea lui Dumnezeu, si anume abstinenţa
pînă la căsătorie. Abstinenţa, virginitatea îţi asigură o căsnicie fericită şi
împlinită pe tot parcursul căsniciei.
În Evanghelia după Ioan este descrisă o femeie care a
fost prinsă în preacurvie. De fapt această femeie era legată, încătuşată de
păcat, din această cauză era lipsită de anumite drepturi. Cel care a eliberat-o
de păcat a fost Domnul Isus Hristos, în Ioan 8:11 este scris: „… Şi Isus i-a
zis: „Nici eu nu te osîndesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Această femeie a
fost emancipată de sub robia păcatului, cel mai frumos este că Domnul Isus a
iertat-o, de păcatul curviei, astfel făcînd-o liberă. Dacă pînă atunci era
privată de drepturi, chiar trebuia sa fie omorîtă cu pietre, după ce s-a
întîlnit cu Domnul Isus Hristos viaţa ei s-a schimbat radical. Avea alte
principii, altfel era gîndirea ei, valorile ei au fost readuse la normă, aşa
cum o cere Dumnezeu de fapt în Cuvîntul Său la 2Timotei 2:22 „Fugi de poftele tinereţii,
şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce
cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată.”
Organizaţii Feministe
Feministele s-au asociat în organizaţii proprii, autonome
sau parţial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vieţii
publice pot fi împărţite în trei categorii distincte:
"Moderatele": aici vorbim despre o grupare
eterogenă de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună anumite
schimbări într-o mai mică măsură sau treptat, în cadrul societăţii burgheze
preexistente. În acest caz se sublinia faptul că femeia este altfel şi că ea
are o cu totul altă misiune în societate decât bărbatul. Din această categorie
făceau parte de ex. asociaţiile caritabile creştine care se îngrijeau de femeile
sărmane, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu
toate aceste asociaţii cereau însă introducerea dreptului de vot şi pentru
femei, unele din acestea chiar pronunţându-se în defavoarea acestuia pe motivul
că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota, că nu se dorea bruscarea
conducerii, sau se cerea pur şi simplu introducerea dreptului de vot în funcţie
de clasă socială, care includea astfel şi femeile. Dreptul de vot nu trebuia
conferit tuturir, ci doar femeilor burgheze care dispuneau de oarecari
proprietăţi. În cursul militarizării şi naţionalizării dinaintea izbucnirii
Primului Război Mondial, multe femei s-au implicat în politică, chemându-şi
susţinătoarele să contribuie la "apărarea" patriei.
"Radicalele": aceasta era o categorie
relativ restrânsă de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicală a
societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea
dreptului de vot la femei. Aceste femei susţineau din răsputeri egalitatea
dintre sexe, femeile trebuind să dispună astfel de aceleaşi drepturi ca şi
bărbaţii. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, care nu se
afiliase nici unui partid. Unele dintre aceste femei au încercat însă să lege
contacte cu femeile socialiste. Unele campanii, ca de ex. cea pentru dobândirea
dreptului de vot la femei, au fost organizate la comun cu acestea. Feministele
radicale s-au impus şi pentru drepturile femeilor dezavantajate social -
muncitoarele şi prostituatele. Reprezentantele acestei categorii au înfiinţat
pe timpul Primului Război Mondial "Liga Internaţională a Femeilor pentru
Pace şi Libertate", din care făceau parte femei din toate naţiunile
implicate la acea oră în conflagraţia mondială.
"Socialistele": aceasta
era gruparea femeilor organizate în mod relativ autonom în jurul mişcării
socialiste, şi mai târziu, al mişcării comuniste. Revendicările principale ale
femeilor socialiste corespundeau revendicărilor socialiste mai generale de după
desfiinţarea diferenţelor dintre clase şi a proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie. Precursoarele mişcării socialiste a femeilor - ca de
exemplu Clara Zetkin - prevedeau independenţa
economică a femeii ca o condiţie de bază pentru obţinerea de drepturi egale,
precum şi desfiinţarea ierarhizării sexelor în mod analog cu desfiinţarea
claselor sociale. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai
întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor şi ridicarea acesteia la
nivelul celei de care beneficiau muncitorii (salarii egale pentru o muncă
egală, acceptarea femeilor în sindicate etc.), mai târziu, la aceste
revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua Internaţională a Femeilor de la
data de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste a femeilor:
"În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor
din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an
Ziua Femeii, care serveşte în primul rând agitaţiei în vederea obţinerii
dreptului de vot la femei."
[Resoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la
Copenhaga din 1910]
Evoluţia mişcării feministe în diverse ţări
Începuturile – Declaraţiile
drepturilor femeilor
De abia spre sfârşitul
secolului XVIII, în societatea burgheză s-au făcut auzite şi primele voci care
revendicau drepturi egale pentru femei. Acest lucru a avut mai multe cauze. În
primul rând, Declaraţia Drepturilor Omului, elaborată pe baza dreptului natural
în Franţa şi Statele Unite, au făcut ca şi femeile să emită pretenţia unor
drepturi egale.
Prin dezvoltarea
activităţii capitaliste de producţie, locul de muncă şi cel de domiciliu au
devenit entităţi din ce în ce mai diferite. Iar acest lucru a condus la o
redefinire a diviziunii muncii între sexe. Femeia se definea în mod primar ca
soţie şi mamă, a cărei muncă în cadrul familiei făcea posibil şi consolida
succesele extra-domestice ale bărbatului. "Familia" a devenit astfel
un spaţiu de comunicare socială şi de reproducere aflat în afara sferei
profesionale, rezervată exclusiv soţilor şi copiilor acestora. Femeile au fost
"scutite" de munci, sarcina lor fiind în schimb să transforme familia
într-un loc de refugiu privat şi intim, care să completeze în mod armonios
lumea exterioară a activităţii lucrative, concurenţiale şi centrate în jurul
puterii şi a banilor.
Societatea burgheză nu
permitea femeilor să devină concurente directe în cadrul procesului de
producţie. Ele erau excluse de la multe decizii de ordin economic, politic şi
chiar şi privat. Femeile aveau posibilităţi limitate de educaţie, nu dispuneau
de bunurile lor, nu puteau semna contracte şi nici nu puteau să lucreze fără
consimţământul soţului lor. În divorţuri şi în hotărârile judecătoreşti cu
privire la custodia copiilor, femeile erau dezavantajate în mod clar. În
acelaşi timp, femeile care munceau primeau cele mai mici salarii şi erau
exploatate la maximum. Această situaţie generală a constituit sursa din care
s-au născut primele revendicări publice pentru dobândirea de drepturi şi
posibilităţi egale pentru femei.
SUA: Mişcarea feministă s-a dezvoltat din mişcarea
anti-sclavagistă (aboliţionistă), la care se raliase un număr neobişnuit de
mare de femei. Aceste femei trebuiau să-şi apere revendicările mai ales în faţa
bisericii, dar şi în cea a ideilor preconcepute formulate de aboliţioniştii de
sex masculin. Tipic pentru mişcarea feministă din SUA este faptul că aici,
femeile albe au luptat alături de suratele lor de culoare. Mişcarea feministă
s-a desprins de cea aboliţionistă atunci când negrii au primit prin Constituţie
dreptul de vot. În modificarea Constituţiei a fost adăugat cuvântul
"male", ceea ce excludea în mod clar participarea femeilor la
procesul electoral. Înainte de acest eveniment, femeile se bucurau de un
oarecare drept de vot în statele federaţiei americane. Schimbarea s-a produs
însă tocmai din pricina bărbaţilor din Partidul Republican, pe de a căror parte
feministele luptaseră pentru drepturile negrilor. Mişcarea feministă pentru
dreptul de vot s-a organizat prin urmare în structuri proprii: "National Woman
Suffrage Association" (NWSA) şi "American Woman Suffrage
Association" (AWSA), organizaţii care mai târziu au fuzionat. În SUA,
femeile au căpătat drept de vot deplin în anul 1920 — la aproape 50 de ani de
la căderea lor din drepturi prin introducerea reformei constituţionale mai sus
amintite.
SUA:
"Declaration of Sentiment"
În 1848, în localitatea Seneca Falls din statul New
York, Elizabeth Cady Stanton şi Lucretia Mott au organizat o conferinţă pe a
cărei ordine de zi s-a aflat pentru prima dată discriminarea femeilor.
Majoritatea femeilor de la acea întrunire se implicaseră deja mai înainte în
mişcarea pentru drepturile negrilor. Mişcarea anti-sclavagistă a ascuţit
conştiinţa femeilor care şi-au dat seama acum că şi ele erau discriminate.
Adeptele mişcării pentru drepturile femeii cereau, printre altele:
ü dreptul
de a dispune de proprietatea şi veniturile proprii,
ü dreptul
de a primi custodia copiilor în cazul unui divorţ,
ü posibilităţi
mai extinse de a li se aproba divorţul,
ü drepturi
legale şi economice mai bune pentru femeile divorţate,
ü acces
sporit la educaţie şi la activităţi profesionale precum şi
ü dreptul
de vot.
"Declaration of Sentiment" se sprijinea — la
fel ca "Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei" a lui De
Gouges — pe Declaraţia de Independenţă de la 1776. Această declaraţie era
îndreptată împotriva dominaţiei bărbaţilor din toate domeniile vieţii. Acest
text se baza pe premisa că toţi bărbaţii şi femeia se nasc cu aceleaşi drepturi
asupra vieţii, libertăţii şi fericirii şi că garantarea acestor drepturi
inalienabile ar trebui să constituie singurul scop legitim al statului. Toate
legile care obligau femeile să adopte o poziţie subordonată au fost declarate
ilegitime. În plus, au mai fost elaborate doisprezece rezoluţii în care se cereau
drepturi egale pentru femei în context privat, religios, economic şi politic.
Cu toate că atât declaraţia cât şi autoarele ei au
avut de îndurat în cele ce au urmat remarci sarcastice şi interpretări
nedrepte, acest moment constituie începutul mişcării feministe din SUA, care a
intrat în lupta pentru impunerea drepturilor femeii mult mai devreme decât cele
de pe continentul european şi care a deţinut cu siguranţă o funcţie exemplară.
Franţa:
"Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţencei"
Femeile au jucat un rol important în procesele de
schimbare socială din Franţa secolului XVIII. Revoltele care izbucneau în
Franţa pe timpul foametei erau conduse în mod tradiţional de către femei.
Femeile ăşi creaseră o nişă socială în care puteau exercita o oarecare
influenţă culturală, economică şi politică. La Paris, breslele precupeţelor şi
ale spălătoreselor erau temute pentru puterea lor de expresie. Multe femei au
luptat cot la cot cu bărbaţii lor pe baricade în timpul Revoluţiei Franceze.
Totuşi, dorinţa lor de a fi considerate egalele bărbaţilor nu s-a împlinit.
Femeile au rămas în afara drepturilor proclamate.
Acesta a fost contextul istoric în
care scriitoarea Olympe de Gouges a formulat "Declaraţia drepturilor
femeii şi ale cetăţencei". Documentul este inspirat puternic din
"Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", proclamat în
anul 1789. Ceea ce este revoluţionar în conţinuturile acestei Declaraţii este
implicarea consecventă a femeii în formulările şi articolele legii:
"Femeia are dreptul să urce pe eşafod. La fel, ea
trebuie să aibă dreptul să se urce la tribună pentru a se adresa
mulţimii."
Ea a clarificat toate elementele din acest text pentru
a dovedi că şi femeile cad sub incidenţa acestuia. Astfel, ea a înlocuit
cuvântul "om" sau "bărbat" cu "femeia şi
bărbatul", adăugând lângă cuvântul "cetăţean" şi pe cel de gen
feminin, "cetăţeancă".
Ea a trimis această declaraţie Adunării Generale spre
ratificare. Declaraţia a trezit interes atât în Franţa cât şi în străinătate.
În plus, ea a mai elaborat şi un "Contract social între bărbat şi
femeie" (analog textului lui Rousseau, "Contrat Social"). De
Gouges dorea să înlocuiască căsătoria cu un contract bazat pe drepturi egale.
În ceea ce o privea, femeia era deosebit de importantă prin simplul fapt că
acesteia îi revenea sarcina de a naşte copii. De aceea, ea a atribuit femeii ca
mamă drepturi speciale. Cu aceste idei revoluţionare ea a contestat concepţiile
lui Rousseau şi ale adepţilor lui, precum şi ale conducătorilor Revoluţiei.
Pentru că aceştia consideraseră că rolul biologic al femeii o excludea pe
aceasta în mod automat de la orice activitate politică publică.
Olympe de Gouges a fost executată de regimul
revoluţionar al terorii în anul 1793. Pe cât se consolida mai mult societatea burgheză,
pe atât păreau femeile să-şi piardă din drepturi. În acelaşi an, Adunarea
Generală a scos în afara legii cluburile femeilor apărute după Revoluţie,
emiţând şi o lege care le acestora să se întrunească. Şi pentru că afinităţile
femeilor erau împărţite între diferite partide şi grupuri de interese, ele nu
au putut să se impună în mod unitar pentru drepturile lor. Aşa au eşuat toate
speranţele lor de a fi considerate egalele bărbaţilor. "Declaraţia
drepturilor femeii şi ale cetăţencei" a zăcut multă vreme neobservată prin
arhive, nefiind inclusă pe lista oficială a documentelor vremii. De abia odată
cu apariţia mişcării feministe ea a fost redescoperită şi confirmată în
statutul ei de document istoric unic şi valoros.
Puţinele succese repurtate de femei pe timpul
Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost
limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi
au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin.
Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui
Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel
încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o
mişcare a femeilor. Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau
îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor
dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare
feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor
timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei
de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul
mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor
franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima
ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot
pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în
anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare
din dreptul civil.
|
Exemple de discriminare din "Codul
Napoléon" de la 1804:
|
vârsta la care un copil de sex feminin trebuie
protejat de lege este de doar 13 ani, după această vârstă, fetele sunt
libere ca pasărea cerului;
|
|
articolul 340, "la recherche de la paternité
est interdite", este destinat ascunderii păcatelor înfăptuite de
bărbaţi şi atragerea ruşinii asupra fetelor seduse şi amăgite;
|
|
soţul este tutorele legal al soţiei sale,el nu o
poate împuternici pe aceasta; tot ceea ce câştigă şi economiseşte femeia
este proprietatea bărbatului său;
|
|
mama nu dispune de drepturi legale asupra copiilor
ei; femeile nu pot face parte din consiliul de familie;
|
|
femeile nu pot fi decât tutorii propriilor copii şi
nepoţi;
|
|
nici o femeie nu poate fi martor la Etat civil
(starea civilă);
|
|
în cazul unui adulter comis de femeie, bărbatul are
dreptul să îi ia viaţa atunci când o suprinde în flangrant delict;
|
|
femeile nu au nici un drept civil; ele nu au drept
de vot la alegerile comunale şi politice.
|
[după: Lange, Helene/Bäumer, Gertrud (ed): Handbuch
der Frauenbewegung, vol 1: Geschichte der Frauenbewegung in den
Kulturländern, Berlin 1901, p.366 ş. urm.]
|
|
In Anglia problema
emanciparii intelectuale, civile si politice a femei a fost mereu prezenta.
Specificitatea miscării feministe este data de statutul privilegiat al femeii
engleze, singura care inca sub regimul feudal beneficia de drepturi civile.
Fenomenul a cunoscut insa o involutie, astfel ca, spre jumatatea secolului al
XIX-lea femeile au pierdut drepturile politice - fiind excluse din randurile
electorilor - si cele municipale. Urmare a situatiei existente, femeile engleze
au luptat de-a lungul secolului al XIX-lea pentru redobandirea drepturilor
pierdute. Intre acestea, dreptul la vot a devenit revendicarea principala. Din
a doua jumatate a secolului al XIX-lea femeile se organizeaza intr-o serie de
societati cu caracter politic: Societatea pentru votul femeilor, London
national Society for Women Suffrage, cu 46 de filiale în provincie, Primrose
League, Women s liberal Federation si Women’s franchise League of Great-Britain
and Ireland. Riguror organizata la nivel national, miscarea feminista engleza
adera la sfarsitul secolului al XIX-lea la Consiliul International al femeilor.
In aceeasi masura in care s-a validat in domeniul invatamantului. Societatile
pentru invatamant superior al femeilor au creat si in Anglia miscarea feminista
in domeniul instructiei. Spre deosebire de majoritatea tarilor europene, unde
miscarea feminista a fost sustinuta mai mult sau mai putin de institutii laice
sau ecleziastice, in Anglia rolul preponderent revine initiativei private.
Specifica feminismului englez este si tenacitatea dusa in lupta pentru a
determina participarea femeilor la viata politica si la instructie, pentru
acordarea drepturilor de care au fost private.
Mişcarea
feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din
1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi
femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin
alăturarea atributului "male" lângă substantivul
"persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la
începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a
sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul
acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al
sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John
Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi
pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare
(din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de
Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie.
Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile
prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost
desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union
Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de
vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din
cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război
Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la
petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la
distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut
în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la
care au fost supuse sufragetele în închisoare. Izbnucnirea Primului Război
Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.
Germania: Miscarea propriu-zis feminista germana s-a dezvoltat
mai tarziu, la mijlocul secolului al XIX-lea cand revolutia de la 1848 a impus
un spirit nou fata de instructie in general, la care a apelat si ideologia
feminista. Un prim program al miscarii feministe germane a fost dezvoltat la
1847 in cartea lui Robert Blum Vorwartz, care dezvolta ideea necesitatii
acordarii drepturilor politice pentru femei. Astfel, participarea la viata
statului nu este considerata un drept ci o obligatie a femeii. In egala masura,
feminismul german si-a incorporat si problematica educatiei, pledand pentru
necesitatea accentuarii spiritului national. Asadar, idealul de la care trebuia
sa porneasca educatia femeii era unui social si national. La baza organizarii
feministe au prezidat insa necesitati de ordin economic, ideea ca numai
organizarea muncii poate asigura o situatie mai buna femeii muncitoare. In
sustinerea revendicarilor specifice un rol important a revenit presei
feministe, in primul rand ziarul Frauen Zeitung editat de Louise Otto, care a
prefatat organizarea propriu-zisa a miscarii. Drept urmare, la 1865 s-a
organizat "Asociatia generala a femeilor germane" cea mai veche
organizatie feminista. Odata cu 1880, miscarea feminista germana intra intr-o
noua faza, in care accentul cade pe instructie si educatie, pe culturalizarea
femeilor. Instructia a fost pusa tot in sprijinul emanciparii, intrucat se
revendica cerinta ca femeile sa se cultive pentru ele insele, sa devina
personalitati de sine statatoare pentru a realiza educatia, misiunea lor
culturala. In realizarea acestui scop, s-a urmarit o mai mare participare la
invatamantul stiintific in ciclul mediu si superior al scolilor inalte de fete
si necesitatea ca pregatirea profesionala sa fie sustinuta de stat. Activitatea
desfasurata pe acest teren a avut rezultate mai fertile decat pe cel al
emanciparii politice. Astfel, in 1893 la Karlshruhe s-a infiintat primul
gimnaziu pentru fete, iar la inceput de secol XX la Universitatea din
Heidelberg au fost primite primele fete. Independent de aceasta miscare laica,
feminismul s-a manifestat in Germania si in cadrul vietii confesionale prin
organizarea unor asociatii asemanatoare. Pe teren confesional, miscarea
feminista s-a dezvoltat pe cele doua planuri: protestant şi catolic, bazandu-se
pe o reinterpretare a traditiei crestine. Scopurile urmarite au fost identice
cu ale miscarii laice-politice si sociale privite insa dintr-un alt spirit.
Aidoma miscarii feministe sau engleze, miscarea feminista germana adera, prin
organizatiile sale (Liga asociatiilor femeilor evanghelice) la organizatia
internationala Liga Internationala a femeilor cu sediul la Londra. In 1910
dieta din Wurtemburg a acordat femeilor dreptul de vot si eligibilitatea in
Camera de Agricultura. Cu toata insistenta cu care se revendica dreptul de vot
in secolul al XX-lea, caracteristic feminismului german este pledoaria pentru
instructie, accesul la diferite meserii si mai ales necesitatea ca femeile sa
se cultive pentru ele insele in vederea cresterii gradului de educatie.
Centrul
Europei: miscarea feminista debuteaza mai tarziu, abia spre
jumatatea secolului al XIX-lea. Exceptie face Ungaria, tara in care existenta
unei problematici feministe a fost potentata de influenta ideologiei Revolutiei
franceze. Existenta ei se manifesta inca din 1790, de cand dateaza trei
documente in care se revendica participarea la viata publica si la instructie.
In aceste documente sunt sintetizate pentru prima oara principiile de baza ale
miscarii feministe maghiare. Din cadrul miscarii se detaseaza cateva militante
ale feminismului maghiar. Intre ele Mate Janosne dezvolta o pledoarie in
favoarea sexului sau, bazata pe ideea dreptului natural. De aici s-a dezvoltat
ideea femeii - om care este o individualitate, o personalitate.
Polonia:
feminismul s-a manifestat mult mai tarziu (sfarsitul secolului XIX) si nu atat
de puternic. In istoriografia miscarii feministe internationale s-a încercat o
etapizare a miscarii feministe din Polonia, dupa criteriul scopului urmarit,
fara a-i stabili durata de timp. Dintr-o asemenea perspectiva, o prima etapa a
vizat ridicarea femeilor din clasele superioare in spiritul natiunii si dupa
aspiratiile ei proprii. O a doua insurectie in scopul emanciparii sociale, iar
ultima revendicari economice.
Rasaritul Europei:
miscarea feminista nu a intalnit un teren atat de fertil. In Rusia, spre
exemplu, nu poate fi vorba de o miscare propriu-zisa, organizata. Singura
asociatie cunoscuta a fost Societatea femeilor din Petersburg, a carei activitate
s-a limitat la stimularea curajului si a devotamentului la femei. Organizatiile
feministe, parcurgand drumul spre autonomie s-au aflat la inceput sub
patronajul vreunei organizatii politice sau religioase. In majoritatea tarilor
si-au atras simpatizanti din randul ganditorilor vremii. Politizarea miscarii
feministe la scara internationala este si consecinta impactului acesteia cu
miscarea socialista, ce si-a incorporat problematica feminista, accentuandu-i
semnificatia sociala si politica. Una din directiile propagandei socialiste
viza tocmai aceasta categorie, antrenand deseori militantismul feminist in
lupta pentru revendicari social-economice si politice generale.
Rezultate: Cele mai importante revendicări politice ale
feministelor — mai ales dreptul de vot — au fost până la urmă soluţionate. După
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atenţia societăţii s-a concentrat
din nou asupra familiei şi maternităţii — soldaţii deziluzionaţi întorşi din
război trebuiau îngrijiţi, scăderea ratei natalităţii trebuia compensată. De
abia 60 de ani mai târziu au fost reluate ideile generaţiei bunicilor noastre.
Secolul
al XIX-lea a avut de inlaturat o mentalitate bine construita prin chiar
sistemul educational, care legifera superioritatea masculina, eliminand
posibilitatea fetelor de a frecventa cursurile liceale sau universitare.
Educatia primita in familie dar si in scoala, departe de a corecta acest
sistem, a consolidat bazele unei instructii inegale, bazate pe sex. In
consecinta, femeilor le erau rezervate locurile de munca considerate inferioare
din spitale, sectorul social, in vreme ce barbatii, beneficiind de instructia
necesara, deveneau preoti sau functionari civili.
Revolutia industriala accentuand
diferentele dintre femeia de la sat si cea de la oras, dar mai ales dintre
lumea feminina in ansamblul ei si cea masculina, a determinat modificarea
statutului social al femeii. In aceeasi mssura in care a determinat accesul
femeilor spre noi profesiuni, industrializarea a dus si la cresterea numarului
femeilor casnice.
Un argument in acest sens este oferit
de faptul ca forta de munca functionareasca a inceput sa se feminizeze, chiar
daca ii erau rezervate doar munci de executie. "Elitei" masculine,
care forma varful piramidei serviciului civil ii reveneau atributii ce tineau
de munca intelectuala, de "comanda". In consecinta acestei stari de
lucruri, pana in perioada interbelica, cand a crescut numarul femeilor care au
intrat in administratie, nu a existat nici o femeie care sa-si exercite autoritatea
asupra unui barbat. Chiar daca performantele muncii femeilor au fost apreciate
si a crescut numarul celor admise in serviciul civil, ele erau angajate doar pe
un interval limitat de timp. Asa s-a ajuns ca revendicarile social-economice
ale miscarii feministe din aceasta perioada sa solicite egalitatea in toate
aspectele muncii lor, respectiv aceleasi conditii de angajare, promovare si
transfer, dar si aceeasi salarizare.
La sfarsitul secolului trecut, prin
constituirea scolilor pentru fete s-a facut primul pas in stabilirea unui
proiect profesional feminist. S-a vorbit chiar de meserii rezervate femeilor:
in sistemul postal, in serviciul civil, scoli si spitale. Cu deosebire ca
profesii tipic feministe s-au considerat a fi profesoarele si asistentele
sociale. Vazute ca o prelungire a muncii domestice, ele imbinau muncile casnice
(ingrijirea si educatia) si idealurile feministe, oferind femeilor
posibilitatea de a aspira la o cariera profesionala. Pornind de la aceste
profesiuni s-au creat doua "grupuri de feminitati": primul,
reprezentat de asistente, mai putin receptive la ideea emanciparii, data fiind
provenienta lor (majoritatea erau din mediul rural) dar si faptul ca era o
activitate exclusiv feminina. Cel de-al doilea grup, al profesoarelor, a
castigat tot mai mult teren intr-o lume care fusese rezervata barbatilor.
Ajungand sa domine scolile primare, ele au fost familiarizate cu gandirea
mondena, urbana si mult mai receptive la ideile emanciparii.
Sub aspect individualist, unitatea de
baza a societatii este considerata femeia (copilul), iar revendicarea majora
este de natura economica. Aspectul relational considera cuplul unitatea de baza
si porneste de la rolul femeii, subliniind necesitatea de a-i acorda drepturi
conforme cu particularitatile impuse de "diviziunea sexuala a muncii"
si de conceptele de familie, cuplu, mama-copil.
Secolul XX a inregistrat mai multe
variatii sau variatiuni ale conceptiilor feministe, adeseori in combinatie cu
alte ideologii, ca socialismul sau anarhismul. Reprezentantele feminismului
socialist, de exemplu, afirmau ca femeile pot fi libere pana cand capitalismul
nu va fi inlocuit cu socialismul. Feminismul anarhic sustinea ca femeile vor fi
opresate atata timp cat va exista
statul.
Am putea spune ca protectia care
functioneaza real este cea asigurata barbatilor de catre femei prin
multitudinea de strategii de supravietuire pe care acestea le produc in
imprejurari oricat de vitrege.Lor le revine managementul domestic,
administrarea resurselor in general sarace, munca fizica istovitoare cu unelte
gospodaresti preponderent manuale.Aceasta calitate li se recunoaste prin
sintagma impersonala „femeile sant mai muncite” si se „premiaza” cu reducerea
varstei de pensionare cu trei ani in raport cu cea a barbatilor. Participarea
lor la activitatea productiva, reproductiva si comunitara nu le lasa timp
pentru dezvoltarea altor capacitati.Pentru cele mai multe femei functioneaza
realitatea unui slogan de strista amintire „liberatea inseamna munca”. Fiind
protectoare ale familiei, femeile creeaza si un efect mai putin intentionat:
cel al infantilizarii barbatilor in raport cu viata cotidiana. Ei depind
excesiv de femei si tind spre neautorare. Dincolo de ochelarii de cal ai
metaforelor utilizate de misogini- „sexul slab”- femeile dovedesc multa
rezistenta si abilitate, doar ca aceasta se consuma in sensul strategiilor de
supravietuire si nu al celor de dezvoltare si autoafirmare.
Uniunea internationala a femeilor cu
sediul la Londra, reunind principalele miscari feministe nationale reflecta
gradul de maturizare la care a ajuns miscarea, dar si cresterea ca pondere si
insemnatate a miscarilor nationale in viata interna a statelor respective. De
la afirmarea dreptului femeii la libertate, rostit de revolutia democratica
universala la organizarea ei internationala, miscarea feminista a parcurs o
lunga si complexa evolutie, sub semnul progresului general in plan doctrinar si
organizatoric, depasind granise nationale, convingeri politice, origini sociale,
confesiune sau nivel de instructie si educatie, devenind una din principalele
forte ale opiniei publice internationale.
Femeile care au
influenţat istoria
Ce au în comun nume ca Virginia Woolf, Frida Kahlo,
Marilyn Monroe, Edith Piaf, Ioana D’Arc sau Marie Curie? Fiecare dintre ele
s-a remarcat în domeniul său de activitate, unele într-o vreme în care femeile,
în general, nu se prea gândeau la niciun fel de ocupaţie sau meserie, în
afară de îngrijirea casei şi creşterea copiilor. Au rămas în amintirea
şi în conştiinţa publică, iar numele lor nu vor putea fi şterse prea uşor
din istoria omenirii.
Cleopatra - Seducătoarea
De multe ori nominalizată ca fiind cea mai cunoscută femeie din istorie,
Cleopatra a VII-a este ultima regină a Egiptului şi, totodată, ultima din
dinastia întemeiată la moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), de către
unul din generalii săi, Ptolemeu. Cleopatra s-a născut în anul 69 î.Hr., în
Alexandria, cel mai mare oraş din lume la acea vreme.
Cu o inteligenţă sclipitoare, un farmec natural şi o ambiţie neînfrânată,
regina pare să fi fost o persoană extrem de carismatică, în ciuda faptului
că mai toţi istoricii susţin că la capitolul frumuseţe nu stătea prea grozav.
Dar a ştiut, cu siguranţă, să le sucească minţile atâtor lideri romani, cu
ajutorul cărora a reuşit să conducă singură Egiptul, încă de când avea doar 18
ani, înlăturând orice rival. Nu mai contează, aşadar, gurile rele care
spun că regina ar fi avut nasul prea mare, părul prea roşcat sau prea cârlionţat
ori că nu îi plăcea să se împodobească, după obicei, cu bijuterii.
La 22 de ani, Cleopatra l-a sedus pe însuşi Cezar, pe atunci în vârstă de 50
de ani şi căsătorit, căruia i-a dăruit şi un fiu. După moartea lui Cezar, a
urmat Marc Antoniu, la rândul său vrăjit de persuasiva regină. Cuplul format
de Antoniu şi Cleopatra a rămas, de atunci, în “galeria” marilor iubiri ale
istoriei. Cei doi au şi fost înmormântaţi unul lângă celălalt, după
sinuciderea Cleopatrei, la 39 de ani. Mormintele lor sunt acum acoperite de
Marea Mediterană, parcă pentru a nu fi tulburate niciodată.
Mata Hari - Spioana
Rămânând la categoria “femei fatale” - şi misterioase în acelaşi timp, -
în top apare un nume celebru: Mata Hari. Un nume care a devenit sinonim cu
spionajul, dar şi cu femeia duplicitară şi seducătoare, chiar
frivolă, la aproape un secol de la dispariţia enigma-ticului personaj.
Pe numele său adevărat Margaretha Geertrude Zelle, Mata Hari continuă să
suscite controverse, împărţind lumea în două tabere: de o parte, cei care
susţin că aceasta, una dintre cele mai mari spioane din istorie, se face vinovată
de moartea a zeci de mii de francezi, iar de cealaltă parte cei care sunt convinşi
că tânăra olandeză a fost doar un ţap ispăşitor, menit să mascheze incompetenţa
autorităţilor din acea vreme.
Cariera acestei femei a început la 14 ani, cu seducerea directorului
şcolii în care ea ar fi trebuit să înveţe bunele maniere şi “arta
gospodăriei”. La 16 ani s-a căsătorit cu Campbell MacLeod, un ofiţer scoţian
din armata olandeză, mult mai în vârstă decât ea. Pasiunea ei pentru bărbaţii
în uniformă, dar şi moartea fiului ei, au pus capăt acestei căsnicii după
doar şapte ani. Se întâmpla în 1902; Margaretha a plecat la Paris, unde a
devenit prostituată, apoi dansatoare exotică la un circ.
A devenit celebră cu numele Mata Hari (expresie care în India înseamnă
“ivirea zorilor”) şi cu dansurile sale de-a dreptul şo-cante pentru acea
vreme. De altfel, Mata Hari este considerată a fi şi “inventatoarea”
striptease-ului. Metamorfozată în indiancă, tânăra olandeză era cea mai vestită
curtezană, dar şi cea mai scumpă, favorita bărbaţilor ce făceau parte din
elite - regi, politicieni, oameni de afaceri şi ofiţeri. Trăind între Paris
şi Berlin, ea s-a trezit învinuită de spionaj, iar pentru a contracara acuzaţiile
a început un joc periculos, în care primea bani de la ambele tabere, franceză
şi germană, fără a fi clar ce servicii oferea fiecăreia. Totuşi, pe 12
februarie 1917, în holul hotelului Anthenée Plaza din Paris, Mata Hari era arestată,
iar cinci luni mai tarziu apărea în faţa instanţei, într-unul dintre cele
mai controversate procese ale secolului.
A fost acuzată de înaltă trădare şi condamnată la moarte, după ce autorităţile
franceze au susţinut că ea este vinovată de pierderea navelor din Marea
Mediterană, scufundate de submarinele germane, atacuri în care muriseră
circa 50.000 de francezi, dar şi de pierderea agenţilor secreţi din afara
ţării. A trădat sau nu Mata Hari? Probabil că nu vom şti niciodată. Ea şi-a
susţinut nevinovăţia până în ultima clipă, dar tot a fost executată, în zorii
zilei de 15 octombrie 1917.
Ioana D’Arc - “Fecioara din Orléans”
În acelaşi top, dar în contrast cu Mata Hari, la polul opus, fi-gurează şi
Ioana D’Arc, eroina fecioară a Franţei, născută, însă, cu câteva secole mai
devreme, în ianuarie 1412. La vârsta de doar 17 ani, ea se afla în fruntea
armatelor franceze, după ce l-a convins pe regele Carol al VII-lea că aude
vocea lui Dumnezeu, care i-a spus să ia înapoi pământurile pierdute în favoarea
englezilor. Însă, după mai multe bătălii câştigate şi după ce Carol este uns
rege, “fecioara din Orléans” este părăsită de noroc şi de cel pe care îl ajutase:
e capturată, acuzată de erezie şi, în final, arsă pe rug, la 30 mai 1431.
Ulterior, eroina a fost reabilitată, apoi sanctificată, în anul
1921.
Tot o sfântă, dar de data aceasta contemporană, apare în topul celor
mai influente femei, chiar între primele trei. Este vorba despre Maica
Tereza, personalitate cunoscută în lumea întreagă pentru activităţile
sale caritabile, pentru viaţa virtuoasă pe care a dus-o, dedicată în întregime
celor oropsiţi, celor săraci şi bolnavi. La 10 ani după moartea sa, în
2007, Vaticanul a început procedurile pentru sanctificarea Maicii
Tereza, după ce o beatificase în 2003.
Marie Curie- putere
Din toată această listă impresionantă de femei puternice şi celebre, la
sfârşitul săptămânii trecute se detaşa, însă, cu cel mai mare punctaj acordat
de cititori, Marie Curie. Prima femeie care a predat la Sorbona, prima
persoană de două ori laureată a premiului Nobel şi singura care a primit
distincţia pentru două domenii diferite (fizică şi chimie), această savantă
remarcabilă s-a născut pe 7 noiembrie 1867, la Varşovia, într-o Polonie anexată
Rusiei, în care accesul femeilor la universitate era interzis. Numele său era
Maria Sklodowska, dar avea să devină cunoscută cu numele Marie Curie, după
căsătoria cu Pierre Curie, un alt om de ştiinţă valoros.
Marie Curie este considerată un pionier în domeniul radioactivităţii,
cercetările sale fiind bază de plecare pentru urmaşii săi într-ale ştiinţei.
Deşi a primit cetăţenie franceză şi întreaga activitate şi-a desfăşurat-o
în Franţa , Marie Curie nu a renunţat la legătura cu Polonia.
Descoperind primul său nou element chimic, l-a botezat “polonium”, iar ulterior
a şi înfiinţat un Institut de Oncologie în Varşovia, condus de sora ei şi
care există şi în prezent. Din păcate, tot activitatea ei prodigioasă i-a
adus moartea, la 4 iulie 1934, după ce s-a îmbolnăvit de cancer, din cauza radiaţiilor.
Indira Gandhi- reformista
Nici doamnele din politică nu au fost trecute cu vederea. Astfel, la
această categorie, cea care se situa cel mai sus în clasament este Indira
Gandhi, tot o eroină, dar în altă parte a lumii - India. Deşi mulţi se lasă
induşi în eroare de numele său rezonant, Indira Gandhi nu are nicio legătură
de rudenie cu celebrul Mahatma, prin urmare nici nu îi datorează faima. Indira
Gandhi Pryadarshini - numele ei iniţial fiind Nehru - s-a născut la 19 noiembrie
1917, într-o familie de politicieni. A fost unicul copil al prim-ministrului
indian Jawaharlal Nehru, iar bunicul ei, Motilal, era un cunoscut militant
pentru independenţa faţă de englezi, membru al Partidului Congresului
Naţional. În acelaşi partid şi-a făcut ucenicia şi Indira, atent supravegheată
de tată, după ce şi-a finalizat studiile la Oxford. Soţul ei, avocatul
Feroze Gandhi, activa în aceeaşi formaţiune politică. Cei doi au fost
arestaţi de englezi pentru “acţiuni subversive” şi încarceraţi timp de
13 luni.
După ce India şi-a obţinut independenţa, la 15 august 1947, politicianul
Indira Gandhi a “înflorit”, pur şi simplu, devenind una dintre cele mai
importante figuri în ţara sa. A fost preşedinte al Partidului Congresului Naţional,
ministru al Informaţiei şi apoi chiar premier. În timpul mandatului său,
India a cunoscut cel mai mare progres, după reformele care i-au adus modernizarea
şi intrarea “în rândul lumii”. Mai mult chiar, India a intrat în clubul
deţinătorilor armei nucleare sub conducerea Indirei Gandhi. Ca orice personaj
puternic, şi-a făcut destui duşmani. A fost asasinată pe 31 octombrie 1984,
de către trei membri ai gărzii sale personale, care s-au dovedit a fi,
ulterior, nişte extremişti infiltraţi în anturajul său.
Destin tras la indigo- Benazir Bhutto
De o viaţă uimitor de asemănătoare a avut parte şi Benazir Bhutto,
mai aproape de zilele noastre. Provenită dintr-o familie de politicieni,
la fel ca şi familia Nehru din India, Benazir Bhutto era considerată
speranţa Pakistanului pentru modernitate, democraţie şi stabilitate. Tatăl
său, Zulfikar Ali Bhutto, a fost prim-ministru al Pakistanului la începutul
anilor ‘70, astfel că Benazir, născută în 1953, a fost educată în două
centre universitare de prestigiu, la Harvard, în SUA, şi la Oxford, în Marea
Britanie.
Benazir Bhutto a fost de două ori prim-ministru al Pakistanului, din 1988
până în 1990, şi apoi din 1993 până în 1996, dar şi una dintre cele mai
cunoscute femei din lumea întreagă aflată la conducerea unei ţări dominate de
bărbaţi. Totuşi, popularitatea sa a fost umbrită de acuzaţii şi suspiciuni
de corupţie, iar Bhutto a părăsit Pakistanul în 1999 pentru a trăi în
străinătate. Pe 18 octombrie 2007 s-a întors în Pa-kistan, cu intenţia de a
participa la alegerile generale, însă a fost ucisă în timpul unui miting electoral,
pe 27 decembrie 2007.Nici acest fapt nu pare a fi unul întâmplător. Cele mai
multe dintre aceste femei celebre au fost ucise de rivali, de oameni care se
simţeau ameninţaţi de dominaţia lor. Iar acest sfârşit le-a întărit şi mai
mult poziţia de lideri puternici, care nu pot fi înfrânţi decât mişeleşte. 13 - ani avea
Ioana D’Arc atunci când a început să audă “voci” din cer care o îndemnau să
lupte pentru ţara sa.
Ecaterina- "Preaînțeleapta"
În
1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un
stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de
nobili (faimosul Institut Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive
pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe pământ rusesc a
acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le
fie un exemplu. Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecti, ingineri,
meșteșugari. Înființează o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a
făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă
vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni. Începe ceea ce
ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakazul sau Instrucțiune în
vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea
însăși opera Senatului.
Atunci când August al
III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanislaw Poniatowski sub
numele de Stanislaw-August. Franțași Austria, intimidate de forțele rusești
masate la granițele Poloniei, nu intervin. Polonia, aservită
Rusiei, acceptă o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a
frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții
publice. Este primul succes internațional al Ecaterinei. În 1768 Imperiul Otoman declară
război Rusiei. În ianuarie 1772, o convenție secretă este încheiată între
Ecaterina a II-a, Frederic
al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în
vederea unei împărțiri a Poloniei. Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele
Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislawl, cu un total de 1.600.000 locuitori.
Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de
locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000
locuitori. Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său.
Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz
și în bazinul Dunării, liberă navigație peMarea Neagră.
În 1773, la 60 de ani,
după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește
la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773 are loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o
prințesă germana Wilhelmina, botezată Natalia. În iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, se semnează
tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obține fortărețele de pe malul
Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea
Neagră și la Marea Egee, o despăgubire
de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra
libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului. La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea
Crimeii. Rusia controlează acum și Marea Neagra. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este
refuzat și asta înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își
proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între
Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale însă va
recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea dintre Rusia și Turcia.
Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște
oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de
la Kuciuk-Kainargi.
În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în
vederea unei noi împărțiri a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului,
Kievului,Volhînia și
Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a
Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Kurlanda și restul Lituaniei
până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-a
revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.
Alte nume din topul celor mai preţuite femei
Scriitoarea britanică Virginia Woolf, cântăreaţa franceză Edith Piaf şi
prinţesa Diana (foto, alături de Maica Tereza) se află, de asemenea, în
clasamentul celor mai importante femei din istorie. Tot acolo se mai regăsesc
nume ca Marilyn Monroe, Maria Calas şi Grace Kelly. Pictoriţa Frida Kahlo,
politicianul Dolores Ibárruri, scriitoarele Emilia Pardo Bazán şi Carmen Martín
Gaite apar, şi ele,pe lista întocmită de spanioli.
Femei remarcabile in istoria Romaniei
Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori
nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de
contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din
istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si
artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme,
ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si
felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie
mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin
traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…
Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in
amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei
sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie,
facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul
istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu
posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar
altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la
iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care
abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si
consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte,
unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la
vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.
Doamna
Chiajna
Doamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului
Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un
tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese
destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca
pe o femeie "energica, de
mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita
complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares
si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si
1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita
Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului
anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul
impotriva "concurentei."
A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari;
"una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste
acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte,
intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate
apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea
si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau
contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a
Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui
sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut
mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu
domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor
conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii
sprijinului de la Constantinopol.
Mama si favoritele sultanului
au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au
putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii
utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a
maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la
a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In
1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna
cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit
aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa
capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a
sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de
a stapani".
Doamna Elina
Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta
noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de
mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce
aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a
romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale
neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina
- era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de
peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural,
intarindu-se politic, ridicandu-se economic.
"Matei Voda, domn muntenesc, om
fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara,
harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari
si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron
Costin.
Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta
inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp
de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut
de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor
in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de
gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina
ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste
Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea
tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei
si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie
indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase
scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A
avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de
sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in
1653, urmata de el dupa numai un an.
Ana Ipatescu
Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa
remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la
dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii
privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei
eroic. Evenimentele, pe scurt: in
iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa
bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta
impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna
la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau
puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep
neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si
organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul
revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de
interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau
infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia
romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care,
cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul
progresist pe care pornisera.
Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische
Zeitung, scria la 20 iunie 1848:"Poporul
devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere.
Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza
poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma,
va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o
eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale
in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri,
curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei
eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu -
electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au
eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu
participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.
Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi
despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective,
informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care
tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de
nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie
care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima
casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea
tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se
de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare,
ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu,
functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea
ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii
intelectuali.
Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de
patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea -
extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii
guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna
cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor,
important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana
Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de
1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.
Regina Elisabeta
Ii datoram
acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea
tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai
aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si
respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani,
printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul
pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a
principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla
in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei,
Elisabeta devenea regina. Iubitoare
si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in
engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost,
insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand
aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama
regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei
campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice
cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face
cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade
bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus
despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se:
oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.
Si totusi,
asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut
sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa
profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a
obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si
mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii
internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a
reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn
de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din
inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in
Europa.
Ecaterina Teodoroiu
Ecaterina Teodoroiu (sau Catalina
Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei
distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine
anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie
numele si faptele.Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi
Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea
fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i
onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul
pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni,
Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata
romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in
varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele
Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si
comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la
Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip
tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.
Regina Maria
Regina Maria a avut, ca si
predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care
ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai
putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei.
Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta,
povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista,
plina de haruri, parte dintre multele sale calitati.Dar, atunci cand,
dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit
in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata
participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic,
pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in
umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si
artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez
Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut
implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in
masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei
Maria.
Elena Lupescu
Elena Lupescu e una dintre acele amante regale a caror influenta a fost atat de
mare incat te intrebi cum ar fi aratat istoria daca ele n-ar fi aparut, intr-o
buna zi, in calea monarhului pe care l-au sedus. Viata ei insa are multe puncte
intunecate, informatiile sunt neclare si contradictorii. Data la care ar fi
inceput legatura ei cu regele Carol al II-lea si chiar anul nasterii sunt sursa
de controverse, alimentate de informatiile contradictorii ce reies din presa
contemporana lor si din cartile scrise despre ei. Multa vreme privita doar ca o pacoste, denigrata si urata atat de
politicienii vremii, cat si de popor, ea a fost un soi de inamic public nr. 1,
personajul negativ, malefic, din umbra tronului. Recent, insa, au inceput sa
fie publicate si dezvaluiri ce descopera o alta fata a ei, prezentand-o,
neasteptat, intr-o lumina mai buna. Ca si timpul vietii ei, e greu
sa cerni adevarul de scorneli. Oricum ar fi, pare sa fi avut o fire complexa,
masura a unei inteligente ascutite, care a ajutat-o sa-si croiasca drumul in
viata, sa se adapteze si sa reziste in viata agitata si presarata cu intamplari
dramatice a curtii regale din timpul perioadei interbelice.
Ca a avut o mare influenta asupra lui Carol al II-lea si,
prin acesta, si asupra evenimentelor politice care au jalonat istoria
interbelica a Romaniei, e neindoienic, dar e greu de spus ce a fost mai mult -
sau ce a fost in realitate: era
doar o curtezana de lux dornica de mariri? Era o femeie atasata sincer de
persoana regelui? A fost o eminenta cenusie, o putere oculta care a manipulat,
cu o inteligenta rece, viata de curte, politica si pe rege insusi? Legatura
dintre ea si Carol al II-lea a fost, in orice caz, foarte puternica. Inceputa
inca de cand acesta era doar principe mostenitor si continuata si dupa
abdicarea din 1940, urmata de exilul definitiv, relatia lor a fost remarcabila
prin statornicie, mai ales deca tinem de seama de faptul ca partenerul masculin
din acesta relatie era un om care, din pricina vietii amoroase agitate duse in
tinerete, fusese poreclit "regele-playboy." Femeia care i-a stat
alaturi acestui rege-playboy din 1922 si pana la moartea lui, in 1953, ca
amanta si apoi sotie (s-au casatorit in Brazilia, in 1947), a fost categoric,
unul dintre cele mai celebre personaje ale vremii ei.
Mai degraba detestata de contemporani,
prezentata adesea drept cea vinovata de cele mai multe dintre relele abatute
asupra tarii, urmarile acesteri proaste reputatii castigate in tinerete au
urmarit-o inca decenii intregi dupa plecarea ei din tara, pana la moarte. Si
azi, ceea ce se stie despre ea e alcatuit din informatii care se bat cap in
cap: unii o considera drept "femeia nefasta", cum era poreclita in
cercurile adversarilor politici, in vreme ce altii, care au cunoscut-o
indeaproape, mai ales in timpul vietii ei in strainatate, vorbesc despre o
persoana afectuoasa, prietenoasa, grijulie fata de cei apropiati… departe de
imaginea de scorpie vicleana si fara scrupule cu care ne obisnuise presa timp
de cateva decenii. La peste 20 de ani de la moartea ei (a murit in
1977, in Portugalia, unde ea si fostul rege se stabilisera dupa casatorie)
Elena Lupescu - Magda Lupescu, cum mai era cunoscuta; Duduia, cum o numeau cei
apropiati tronului sau Lupeasca, asa cum ii ziceau cei care n-o agreau - este,
in continuare, un personaj destul de misterios.
Bibliografie
Ø Terence Ball, Richard
Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Iasi,
Polirom, 2000, pp. 208-211.
Ø Simone de Beauvoir, Al
doilea sex, Bucuresti, Editura Univers, 1998.
Ø Otilia Dragomir, Mihaela
Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iasi, Polirom, 2002.
Ø "Feminism",
în Sfera politicii, 71-72, 1999.
Ø Mihaela Miroiu,
"Feminismul ca politica a modernizarii", în Alina Mungiu-Pippidi
(coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998, pp 252-274.
Ø Mary Lyndon Shanley, Uma
Narayan, Reconstructia teoriei politice, Polirom, 2001.
Ø
Mihaela
Miroiu, Liliana Popescu, Conditia femeilor din
Roânia între traditie si înnoire, Ed. Alternative, Bucuresti,
|
Ø Susan Gal, Gail
Klingman, Politicile de gen în perioada postsocialista, Ed.
Polirom, 2003
Ø Simone de
Beauvoir, Al doilea sex, ed. Univers, Bucureşti, 2004
Ø Laura
Grunberg, (R)evoluţii in sociologia feminista. Repere teoretice,
contexte românesti Editura Polirom, 2003
Ø Laura
Grunberg, Gen şi integrare, Centrul AnA, 2002
Ø Mihaela
Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, ed.
Polirom, 2004
Ø Mihaela
Miroiu, Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană,
1995
Ø Vladimir
Pasti, Ultima inegalitate. Relatiile de gen în Romania, ed. Polirom,
2003
Ø Ştefan
Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de
texte (1929-1948), ed. Polirom, 2006
Ø Olympe de
Gouges, Déclaration des droits de la femme et de la citoyenne, 1791
Ø Mary
Wollstonecraft, Vindication of the Rights of Woman, 1792
Ø Maïté
Albistur, Daniel Armogathe, Histoire du féminisme français, Éditions
des Femmes, 1977-1978, Paris
Ø Pierre
Bourdieu, La domination masculine, ed. Seuil, 1998
Ø Eliane
Gubin, Le siècle des féminismes, Éditions de l'atelier, 2004