Hienele mușcă din durerea României

Dragă mass-media,

În numele celor care acum nu mai sînt printre noi, în numele vic­timelor incendiului din clubul Co­lec­tiv, precum și a familiei, a prieteni­lor și a oamenilor apropiați acestora vă rog să nu puneți această trage­die pe acorduri de manea și muzică de prost gust. Adresez vouă, co­le­gi­lor de breaslă, care ați demonstrat o al­tă față a jurnalismului de calita­te, o rugăminte de a vă comporta în li­mi­­tele decenței. Sînteți ca niște hiene care în goană după senzațional și ir­e­petabil mușcați din decența și res­pec­tul presei de azi. V-ați înfipt adînc în drama poporului român și în­ghi­țiți din carnea proaspăt arsă fără pic de remușcare și fără a pune sub semnul întrebării ceea ce faceți. Oare e u­man să aruncați cu nume, cu poze de­mo­ralizatoare și cu viețile celor ce au avut de suferit? De ce transformați o catastrofă într-un reality show?

Mă doare ceea ce văd și aud a­cum și nu îi pot găsi o explicație. Vă hrăniți cu necazul altora și cu dure­rea tuturor. Le urmăriți fantomele și umbrele, nu le dați pic de răgaz. Voi nu știți ce înseamnă lacrimă de ma­mă suferindă sau copil rămas fără părinte. Nu înțelegeți ce înseamnă pentru aceștia o poză a unui ca­da­vru de nerecunoscut în fața căreia scrie un nume de om. Cum v-ați simți voi dacă mass-media ar mușca din co­pi­lul, sora, fratele sau părintele vos­tru? Oare le-ați permite să o facă?

Trăim într-un secol al jurnalismului pervertit unde fiece pas este no­tat și fotografiat. Ce public țintă urmăriți atunci cînd difuzați mo­men­te de la o înmormîntare sau fa­ceți o galerie foto a victimilor? Voi, așa numiții jurnaliști, trebuie să res­pectați codul deontologic și să vă ab­țineți de la publicarea materialelor ce încalcă dreptul la intimitate al fa­miliilor îndoliate.

http://www.opiniastudenteasca.ro/atitudine/pastila-de-dupa/hienele-musca-din-durerea-romaniei.html

Prins între haitele de lupi

„Trick or treat?”, cu acest me­saj se bate acum la ușa mea. Nu se cer bomboane Bucuria sau napolitane Nefis, ci se cere drep­tate. Nu e o zi specială, o săr­bătoare cînd un asemenea lu­cru e firesc cum ar fi de Ha­llo­ween, dar e o frază pe care o a­u­de de cîteva luni la ușa mi­cu­ței mele țări. Acum în Basarabia e în vogă să porți măști, iar co­rup­ția a devenit un trend. Din bu­zu­narele cetățenilor nu se dau de pomană cîțiva bănuți, ci se fu­ră miliarde. Politicienii nu te mai mint frumos, dar o fac fără pic de remușcare și sunt siguri că nu vor fi trași la răspundere.

Te îngrozești cînd pe stradă umblă creaturi în negru, vampiri de pe buzele cărora se pre­lin­ge sîngele, cînd vezi un zombie trezit din somnul de moarte, vrăjitori spu­nînd magii și mumii înfășurate în bucățile de așternut ce a fost cîndva de culoare albă, însă acum lucrurile au căpătat o altă amploare. Nu poți ve­dea cu ochiul liber toți acești monștri pentru că știu să joace rolul de om cin­stit. Au măști minuțios lucrate ce ascund cu desăvîrșire chipul pătat de lăcomie și scăldat în corupție. Sub patul țării mele nu se mai ascunde acel monstru din copilărie, ci unul cu dinți și gheare ce iese din ce în ce mai des la vînătoare. Acum el locuiește într-un oraș brăzdat de corturi unde oa­menii încearcă să-l alunge. Nu e atît de ușor să prinzi un lup în piele de oaie mai ales atunci cînd nu te lupți cu unul singur, ci cu o haită.

Monștrii singuri se dau de gol, protestele cetățenilor moldoveni i-au stîr­nit, iar lupta între vînător și lup s-a transformat într-o reglare de conturi între doi oligarhi, pe de o parte e Filea (Vlad Filat), iar pe cealaltă e Plaha (Vlad Plahotniuc). Și cu toate că la prima vedere pare a fi un pas serios în lupta anticorupție, banii și puterea sînt la mijloc și ei sînt cei care decid cine să fie responsabil de nemulțumirile din Piața Marii Adunări Na­ționale.

http://www.opiniastudenteasca.ro/atitudine/pastila-de-dupa/prins-intre-haitele-de-lupi.html

Focul hippie din Muzeul Zemstvei

Sub influența muzicii hipnotice a teatrului „Satori”, ghidînd marionetele prin teatrul „Der Golem”, în lumina jocului flăcărilor, a plăsmuirii vaselor din ceramică, înconjurată de poezie, muzică și cîntec, organizația nonguvernamentală ART-Labyrinth din Basarabia încearcă să aducă un aer proaspăt în cultura moldovenească. Sub măștile de porțelan, micul teatru pe care l-a înființat organizația, a început de la zero. Membrii acesteia au trăit fără apă și electricitate, nu aveau podea și înghețau de frig, însă tot ei sînt cei care, dintre toate localurile din Chișinău, propun cea mai variată gamă de ceai din cele mai frumoase tradiții ale Orientului și Occidentului.

Cu un alb șters de ploaie, pe un albastru senin sînt pictate cu­vîn­tele Mu­zeul Zemstvei, o clădire so­bră cu un nivel, lipsită de cu­loare în afara nu­me­lui. Construcția re­pre­zintă partea de jos a aşa-numitului cartier-mu­zeu, unic pen­tru Chişi­nău, fiindcă acesta este singurul care s-a păstrat în for­ma inițială de mai bine de o sută de ani, fiind lo­cul în care timp de un veac nu s-a de­mo­lat și nu s-a construit ni­mic. Apa­rent, muzeul pare să fie uitat de lu­me, fiind așezat pe o stradă în­gus­tă din centrul capitalei, însă găz­du­iește zilnic focul, muzica, teatrul, dan­sul, arta confecționării și zeci de perechi de ochi curioși.

Ușa de la intrare scîrțîie, timpul i-a oferit un colorit specific, o mu­zi­că ce întîmpină toți oaspeții ce-i trec pragul. Pe holuri domină un aer rece, geamu­rile înalte sînt în­fipte în pereții de­co­jiți și holul pare că aș­teaptă mereu, de după uși, o li­că­ri­re de lumină. M-am rătăcit printre zecile de uși ce se des­chid cu propria muzică, ghi­dată de gla­surile copiilor zgo­mo­toși. Am intrat într-o odaie tapetată cu un verde des­chis cu ornament abstract. Pe pereți atîr­nă tablouri de diferite mărimi, une­­le au rame, altele își pre­zintă fru­mu­­se­țea pînzei bine lucrate. Cîteva fo­to­lii învelite în galben, scaune cioplite din lemn și o sobă sînt în mij­locul camerei, iar sub acoperișul în­tregii clă­diri se găzduiește un nou curent pentru Basarabia, curentul hippie.

Ideea acestei organizații a apă­rut cu cîțiva ani în urmă. „Am deschis pri­mul și unul dintre cele mai mari festivaluri sub cerul liber «Open Air» care nu găzduia muzica rock, po­pu­la­ră pe acele timpuri, ci etno. Am pre­zentat publicului larg cu­ren­tul hippie, care pînă în momentul de față nu exista”, povestește Sergiu, Serdar du­pă cum îl nu­mesc prietenii, unul dintre fondatorii or­ganizației ART- La­by­rinth. Un grup de muzicanți care că­lă­toreau prin diferite țări a încercat să aducă un iz din acesta și în Republica Mol­do­va. „Am început să confecțio­năm împreună cu prietenul meu, Sa­șa, tobe. Ne-am învățat singuri să cîn­tăm la ele și am format o grupă care cînta muzică «șa­ma­ni­că», dacă o pot numi așa”, îmi po­ves­tește tînărul cu părul castaniu pînă la umăr. Privește spre un colț plin de instrumente muzica­le, prin­tre care și zecile de tobe ce își aș­teap­tă mîinile agere care le vor face să vibreze. Praful nu a reușit să le acopere, însă unele par a fi uitate.

CULORILE UNUI FESTIVAL HIPPIE

De la acordurile etno pînă la cele arhaice, experimentale sau „non-aggressive”, cavalerii medievali își ridică săbiile împotriva inamicului pe un cîmp din zonele pitorești ale Moldovei. Îmbrăcați în armură de fier, cămăși de zale, cu coifuri pe cap, apărîndu-se cu scuturi, solda­ții din Evul Mediu prezintă o scenă din tre­cutul istoric al Europei. De la coi­furi confecționate din plăcuțe de os cusute pe un suport textil sau din piele, mergem cu pași grăbiți la ar­muri de solzi, trecem prin epoca bron­zului și ajungem la armura de zale, mult mai mobilă și mai ușoa­ră decît precedentele versiuni. Festi­va­lul ne conduce de la epoca me­die­vală la cea antică. Adam și Eva complet dezgoliți, pictați cu flori și frunze, umblă fără jenă printre spec­tatorii show-ului de vară. Cînd soa­rele apune se aprinde focul, iar acel joc periculos cu flăcări prezintă o al­tă poveste. Păpușile ghidate de om, zmeul zburător, corturile șa­ma­nilor, indieni îmbrăcați în piele de animale, acrobați și oameni ce pășesc pe rug fără a simți durerea, toate acestea au fost prezente la fes­tivalul „Open Air” care are loc anual și care reprezintă acel punct de por­nire care a dat viață organizației ART-Labyrinth.

UN ÎNCEPUT, O ISTORIE

După festivalul ce a găzduit pes­te 500 de oameni, tinerii hippie au hotărît să se stabilească definitiv, să aibă propriul atelier, un culcuș și un loc unde să adune admiratorii culturii și muzicii „șamanice”. „Trep­tat, sfera în care activăm s-a lărgit, iar în afară de cercurile muzicale a apărut clubul de film și clubul de ceramică”, spune pe sub mustață Serdar, iar ochii par să îmi zîm­beas­că de după sticla oche­larilor. Lîn­gă tînăr, pe perete, atîrnă trei rafturi. Pe unul dintre ele se văd cănile din ce­ramică confecționate manual. Fie­ca­re are poveste sa, lu­tul din care sînt croite are diverse forme, unele mai drepte, altele pu­țin turtite sau puțin mai pătrate. Mai sus, pe un alt raft, stau aliniate niș­te vase de sticlă pline cu frunze de ceai, un ceai deosebit, cu diferite aro­me, ca­re reprezintă o carte de vizită a localului.

„Muzeul Zemstvei” este, de fapt, al treilea local care a găzduit or­ga­ni­zația. Înainte, aceștia au stat într-un fost cinematograf sovietic din parcul Valea Trandafirilor. „Ini­țial am în­tîlnit mai multe proble­me, nu a­veam apă, canalizare și lu­m­i­nă. Am rezistat doar un an și ne-am mu­tat într-un loc din parcul Valea Mo­ri­lor. Plăteam mai puțin chiria, dar nu eram scutiți de inco­mo­di­tăți, luam apă de la izvor și, de ase­me­nea, nu aveam canalizare”. Tînă­rul mă pri­vește cînd pe mine, cînd so­ba sau cei doi prieteni care stau lîn­gă noi. În spate, copiii invitați la un eveniment dedicat lor fac gălăgie. Cîțiva ani mai tîrziu, în­tîm­plător, au dat pes­te muzeul unde acum se află. „Un cunoscut de-al nostru organiza ai­ci o expoziție și ne-a în­trebat da­că ne convine locul”, spu­ne Sergiu privind în jur de sub oche­lari. Cînd s-au mutat în „Muzeul Zemstvei” au constatat că în afară de pereții groși și tavanul înalt nu aveau po­dea sub picioare. Totul era putred și vechi, iar tinerii cu mîi­ni­le lor au readus la viață cons­truc­ția so­vie­ti­că. Scîndură cu scîndură au putut păși în noua locuință. Au tras apă, au curățat canalizarea. A­cum pe­re­ții sînt traversați de sîr­me și cab­luri. Cînd au intrat nu era electrici­tate, iar acum ard multe lu­minițe. În centrul camerei stă o so­bă pe ca­re au construit-o singuri. „Am cutre­ie­rat multe poduri pentru a strînge cărămida”. Copiii alear­gă și se aude cum podeaua scîrțîie, nu mai are gă­uri și este acoperită cu covoare mici donate sau cum­pă­rate de la second-hand-uri.

Locul a fost adus la forma de astăzi într-un an de zile, iar or­ga­ni­zația ART-Labyrinth stă în el pen­tru al patrulea an la rînd. „Nu ne mai ciocnim cu lipsă de oaspeți, ne aflăm în centrul capitalei, un loc un­de se pot aduna oameni din dife­ri­te regiuni ale orașului”, îmi spune Serdar. Tînărul povestește cu entu­ziasm că pe lîngă trupele și for­ma­ții­le care vin din Italia, Franța, Ro­mâ­nia și alte orașe din Basarabia, ART-Labyrinth organizează work­shop-uri, clubul de anime, clubul iubitorilor de filme sau desene ani­mate, cursuri de ceramică, lecții de tobe, școala focului, cercul de tea­tru și diverse expoziții. Gălăgia a cuprins toată sala, copiii aleargă, se joacă, se împing „e un proiect nou, serile sînt destinate copiilor, iar uneori le organizăm și lecțiile de yoga. Cu toții am crescut și acum avem co­pii. Am rămas în suf­let hippie și trebuie să acceptăm o altă realitate, unde nu mai sîntem singuri, dar alături de pici. Posibil că tînăra ge­ne­rație care crește sub mu­zica to­be­lor va fi altfel decît cea cres­cută cu mall-uri pentru copii”, glumește acesta.

De asemenea, organizatorii pla­nifică să dezvolte Street Art, o di­rec­ție puțin cunoscută pentru cei din Chișinău. „Vom prezenta scul­pturi și graffiti. Va domina ideea libertății și a anarhiei. Fiecare individ dorește să evadeze din siste­mul actual care de pe băncile școlare ne impune anumite restricții. Ideea de contra Babilon și libertatea creației trebuie să fie mai presus”. Îi zîm­besc și mă uit la picii ce aleargă de colo-colo, nu au pletele lungi sau bretoane stufoase cum era în vogă pe timpurile adolescenței mele, dar sînt interesați de tobe, sorb ceaiul din cănile de lut și desenează. Au pă­rinți care nu pot uita de cultura mis­terioasă și de muzica „șama­nică”, pă­rinți ce văd își retrăiesc ti­ne­re­țea prin ei.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/focul-hippie-din-muzeul-zemstvei.html

Don Juanul Operei ieșene vine din Quebec

E tînăr și vocea, ambițiile și acel curaj de care a dat dovadă hotărîndu-se să plece de acasă, din Canada, pentru a urma o facultatea în București, l-au ajutat să-și împlinească visul, să urce pe scena românească și să aducă un nou suflu. El a fost Don Juan-ul din lucrarea situată pe locul 10 în topul celor mai cîntate opere din lume, „Don Giovanni” de Wolfgang Amadeus Mozart. Jean Kristof Bouton a fost la un pas de a fi numit solistul anului în cadrul primei ediţii a Galei Premiilor Operelor Naţionale, iar printre rolurile din repertoriul artistului de origine canadiană se numară: Belcore din „Elixirul dragostei” de Gaetano Donizetti, Escamillo din „Carmen” de Georges Bizet, Sharpless din „Madama Butterfly„ și Gianni Schicchi din opera omonimă de Giacomo Puccini și Adario și Huascar din „Indiile galante” de Jean-Philippe Rameau.

Ușa de lemn din spatele Ope­rei Naționale Române Iași scîrțîie ori de cîte ori este deschisă. Apăs pe mînerul auriu și intru într-un hol în dreapta căruia se înalță scările. Premiile de cristal și metal, afi­șe­le mai vechi și mai noi mă întîm­pi­nă. Urc treptele și văd o statuie mai mare decît un om, iar la fie­ca­re etaj cîte o canapea din catifea. Încă de la parter auzeam voci cîntînd, voci puternice de operă. Simt că sono­ri­ta­tea acestor glasuri îmi cîntă o poveste cu prinți și prin­țese, în spa­te­le cărora este o or­ches­tră nume­roa­să. Acum am o senza­ție plăcută în holurile pustii, simt că nu sunt singură, iar artiștii repetă pentru următorul concert. I-am au­zit gla­sul lui Jean Kristof Bouton, un tî­năr de 26 de ani, încă din hol. Ar­tis­tul repeta într-o cameră micu­ță cu geamul semi-deschis ce dădea spre stradă. Pereții erau văruiți în culoare iernii, iar în dreapta un pian de lemn ocupa cam un sfert din spa­țiu.

FERMA ȘI MUZICA

Jean Kristof a copilărit în Que­bec, partea franceză a Canadei, mai în nord de Montreal. I-a plăcut mu­zica dintotdeauna, însă în copilă­rie nu s-a gîndit că poate ajunge mu­zi­cian, ci dorea să continue munca familiei la fermă. Pe la vîrsta de 10 – 12 ani muzica a început să îl vră­jească, iar mai tîrziu a hotărît să fa­că un liceu de profil. Astfel că la vîrsta de 16 ani a început să studieze la Liceul de Muzică Vincent d’Indy din Montreal sub îndrumarea profesorului David Doane. „De acolo a pornit drumul muzical profesio­nal”, îmi spune baritonul Operei Naționale Române din Iași.

A avut parte de o copilărie într-o fermă din suburbie unde noțiunea de vecin capătă kilometri distanță. „Copilăria a fost frumoasă, a fost la aer liber, aveam cai și mă ocupam de ei”, chiar și rîsul tînărului înalt și chipeș are note mult mai ridicate decît a oricărui dintre noi, iar în camera cu pereții albi se au­de de parcă ai vorbi la microfon. A în­vă­țat de cînd era „bebe”, după cum îmi povestește acesta, să călă­reas­că ca și ceilalți membri ai fami­liei. Jean Kristof Bouton mai are doi frați mai mici, unul din ei lucrează într-o fabrică, iar celălalt încă în­va­ță la școală.

Cînd avea 18 ani, artistul canadian a participat la un concurs de canto în Montreal, iar printre mem­brii comisiei a fost și fostul director al Operei Naționale din Brașov, Cris­tian Mihăilescu, care i-a remarcat vo­cea. „El mi-a propus să fac stu­dii­le în România pentru că e o școală de muzică foarte bună și are și pro­fesori foarte buni, ceea ce s-a do­ve­dit adevărat”, povestește artistul.

Înainte de a se porni la studii nu știa nimic despre România în a­fară de locul ei pe harta lumii. „Nu știam limba, nu aveam nici o le­gă­tu­ră cu ea”, îmi povestește artistul care acum după aproximativ zece ani de cînd se află aici jonglează foarte bine cu limba română. Pro­nunță cuvintele fără a avea un accent pronunțat, dar încă le ar­ti­cu­lează greșit. „Sigur că la început a fost greu, dar fiindcă și franceza este o limbă latină mi-a fost mai ușor să învăț româna decît unui vorbi­tor de o altă limbă”. Canadianul a trebuit să învețe limba țării în care a venit la studii foarte repede pentru că orele erau în română. Îmi povestește zîmbind că a „învățat în mers, așa după ureche”, comuni­cînd cu cei din jur.

„CÎND AM VENIT ÎN BUCUREȘTI NU PLĂNUIAM SĂ STAU MULT”

Viitorul student în București nu știa unde se află facultatea, iar cînd a coborît din avion nu reali­za­se încă ce se întîmplă, nu reali­za­se că plecase de acasă, „eram ado­lescent fără cap pe umeri”. I-a spus taximetristului să îl ducă pînă la fa­cultate pentru a se întîlni cu directorul universității. Acesta nu știa că la studii va veni un canadian de­oarece baritonul nu a primit o pro­pu­nere oficială, ci mai degrabă a fost o decizie spontană. Pînă cînd Jean Kristof Bouton a dat exame­nul de admitere, care a constat într-o pro­bă de canto, acesta a stat la un că­min studențesc. Cînd canadianul a ajuns la facultate, examenele au fost de mult date, iar cei de la Uni­ver­si­tatea din București au format ra­pid o comisie pentru a îl audia. Artis­tul a trecut de probă, iar cînd a în­ce­put școala, profesorii au ob­ser­vat că canadianul nu era în urmă cu materia. Jean Kristof a stat în cămin un an jumătate împreună cu cei din mobilitățile Erasmus. Mai tîrziu, din cauza că în cămin at­mos­fera era „prea socială”, artistul s-a mutat cu prietenii într-un apartament, unde avea posibilitatea să re­pete și acasă.

„Cînd am venit în București nu planificam să stau mult, era o ex­pe­riență, dar am avut șansa și marele noroc să o întîlnesc pe doam­na profesor Eleonora Enăchescu”. Ea a fost cea care i-a conturat vocea de la A la Z, i-a șlefuit-o, iar ulterior canadianul a absolvit și masterul tot în capitala României. „Ne naș­tem cu un dar, dar tehnica e cea mai importantă”, afirmă baritonul Operei Naționale Române din Iași.

Jean Kristof Bouton a cunoscut două capitale a României, Iașul, ca­pitala Moldovei, și Bucureștiul. În­să doar în Iași se simte „mai a­ca­să” deoarece „se vede că Bucureș­tiul este o metropolă, este o ca­pi­t­a­lă, un oraș multicultural cu un ritm mai stresant de viață”.

Artistul a resimțit pe propria piele diferențele dintre liniștea pe care o avea acasă, la fermă, și ag­lo­merația capitalei, a Bucureștiului. „Pentru cariera în muzică și în ar­tă, orice ar fi, muzică, pictură sau actorie, sînt anumite sacrificii și pași de făcut”. Pentru el plecarea de a­ca­să e un lucru pe care trebuie să-l facă obligatoriu toți, îndeosebi cei care își aleg o meserie ce are co­ne­xiune cu arta. Cu toate că opera es­te destul de dezvoltată și pe piața din America, artistul consideră că Europa e cel mai bun loc pentru a porni la drum. „Am terminat masteratul cu un spectacol de Don Juan care a fost un succes. După acesta un prieten și un foarte bun dirijor, Gabriel Bebeşelea, m-a sunat și mi-a propus o audiție aici, la Iași, pentru rolul lui Dario din «Indiile Galan­te». Am venit, am făcut au­di­ția, i-am plăcut și mi-au propus un contract permanent”, spune ar­tistul cu zîmbetul pe buze, în timp ce ochii căprui îi strălucesc sub lu­mina soa­relui puternic de la amia­ză.

Jean Kristof Bouton a cunoscut două capitale a României, Iașul, ca­pitala Moldovei, și Bucureștiul. În­să doar în Iași se simte „mai a­ca­să” deoarece „se vede că Bucureș­tiul este o metropolă, este o ca­pi­t­a­lă, un oraș multicultural cu un ritm mai stresant de viață”. Părinții care mereu l-au susținut și l-au ajutat în fiecare pas spre cariera muzicală l-au vizitat de cîteva ori. Ei au pu­tut asista la niște premiere și au văzut cum e viața unui străin în România. Pe lîngă părinți și frați, baritonul și-a lăsat acasă și prie­tenii. După cum îmi povestește Jean Kristof „sînt anumite prietenii, poți să nu vorbești trei ani de zile, iar cînd începi să comunici, e de parcă v-ați văzut cu o zi înainte. A­cestea sînt prietenii care nu se rup chiar dacă este mare distanț.”

Pregătirea de bază a lui Jean Kristof Bouton este canto, dar în timpul liber învață și niște acorduri de chitară. A realizat destul de de­vre­me că are voce de operă și îns­pre asta s-a îndreptat. Și-ar fi dorit să încerce și altceva, precum mu­sicalul, dar conștientizează că nu va fi la fel de bun. Și își mai dă seama că șansa pe care a avut-o la Opera din Iași îi va desena pentru totodeauna viitorul, poate chiar spre marele scene ale Europei.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/don-juanul-operei-ieene-vine-din-quebec.html

Mireasă la 14 ani

Magdalena a abandonat școala în clasa a V-a din cauza problemelor de acasă. Acum are 23 de ani și trei copii pe care promite să nu-i lase să facă aceeași greșeală.

Magdalena e o tânără de 23 de ani cu păr lung și castaniu, puțin ars de soare pe la vîrfuri. Ochii căprui și încercănați îi trădează oboseala de copil care a crescut fără tată de la vârsta de patru ani, de mamă adolescentă care îngrijește astăzi trei copii. Nu și-l amintește pe tata, dar știe că a avut necazuri și nu a putut să treacă peste acestea. La 36 de bărbatul s-a sinucis, iar „mama, lovită de durere, a început să dea cu băutura”.

Vorbește încet și mă privește în ochi: „Mama nu prea avea timp de noi. Ne descurcam cum puteam”. Locuiau cu chirie într-un apartament cu două camere. În acei pereți se înghesuiau nouă frați și surori, mama și soția fratelui mai mare. Când n-au mai avut cu ce plăti chiria, au ajuns în stradă.  Mergeau la cerșit pentru a smulge seara o felie de pîine.

La vârsta de opt ani o profesoară a întrebat-o dacă vrea să meargă la școală. „M-o îmbrăcat, mi-o dat caiete și m-o dat în clasa unde preda un fost elev de al ei, Cătălin Mîndru”. Profesorul a ajutat-o mult, îi făcea rost de haine, de încălțăminte și rechizite. „Aveam voința să învăț. Chiar dacă lipseam uneori de la școală nu îmi lua mult timp să învăț o lecție. O băgam imediat în cap. Cătălin Mîndru a fost acel om care m-a îndrumat să învăț”, își aduce aminte tânăra în bluză roșie și fustă pînă la genunchi. A studiat pînă în clasa a IV-a la Școala nr. 8 din Bârlad, absolvind-o cu mențiune, iar după acei patru ani nu a mai putut continua. „Nu am avut posibilități”, îmi explică Magdalena cu gândul la lipsa rechizitelor și a hainelor. Diriginta nu era interesată de problemele pe care fata le întîmpina zi de zi acasă. Îi spunea că trebuie să uite de tot după ce pășește pragul școlii.

Acum îi pare rău că nu a putut continua studiile. Își dorea foarte mult, însă în acel moment mâncarea și banul erau prioritare. Cerșea, avea grijă de frații mai mici și se gândea că într-o zi o să se întoarcă la școală, măcar cu frecvență redusă. La 15 ani fără trei luni s-a măritat de nevoie cu un băiat care îi făcea curte. Viața cu el promitea să fie mai ușoară decât cu familia ei, chiar dacă nu-l iubea. A născut primul copil la 18 ani, apoi au mai urmat încă doi. După naștere viața Magdalenei a devenit o rutină cu nopți nedormite. Dincolo de oboseală, bucuria ei sunt cei trei copii. Cel mai mare, Marius, are cinci ani și umblă la „grupa mare”, cea mijlocie, Mirabela, e la grădiniță, iar ce mică, Alexandra, are doi anișori.

Soțul Magdalenei  nu este angajat „dar muncește zi de zi pe unde apucă pentru a aduce banul în casă sau ce mai trebuie la copii”. Acesta are cinci clase. Nici el nu a avut posibilitatea să învețe mai departe, dar nici cartea nu l-a atras atât de mult ca să continue studiile. „Îi plăcea mai tare munca decât școala”, îmi explică fata. Le-a încercat pe toate, a fost ajutor de zidar, a încărcat tiruri de fier și s-a ocupat cu construcții. Magdalena, la rîndul ei, stă acasă cu copii. Și-ar dori să muncească, însă nimeni nu o angajează, nici la curățenia scărilor de bloc. „Dacă aș fi avut măcar opt clase…”, suspină fata. Se împrumută pentru a le cumpăra copiilor haine pentru că nu-i ajunge alocația. Se împrumută de la surorile mai mari și pentru problemele de sănătate ale fiului cel mare. Marius are rinită hemoragică și trebuie să-l opereze și de amigdale, pentru că „face puroi și are carne crescută în gâtul lui”. Când vorbește despre problemele copilului, i se umplu ochii de lacrimi și privește neputincios. Nu are bani să consulte un specialist și simte că nu o ajută nimeni. „Mă gîndesc de pe o zi pe alta ca să nu se întîmple ceva. Face febră mare, mai mult mă duc la spital cu el din cauza convulsiilor”. Nu simte susținerea din partea statului „Nici cantina nu mi-au aprobat-o. Trăim de pe o zi pe alta. Aici în Bârlad cum îți așterni, așa te culci”, îmi spune Magdalena.

Alături de socrii, copii și soț, tânăra locuiește într-o garsonieră, „o cameră simplă cu baie pe hol”. Are datorii și îi este frică să nu îi taie lumina, iar garsoniera nu e racordată la rețeaua de apă. „Apa o luăm de la pompă și o ținem în butoaie pentru mâncare și spălat”. În cameră sunt trei paturi, pe unul doarme ea cu soțul și cele două fete, pe altul socrul cu băiatul, iar pe canapea doarme soacra care are probleme de sănătate. Mama soțului a lucrat ca măturătoare pe o perioadă de șase luni, însă sănătatea nu-i mai permite, iar socrul își găsește uneori de lucru cu ziua. „Nu ne certăm, ci ne plângem soarta”, răsună cuvintele cu voce tristă.

În afara grijei zilei de mâine, pe Magdalena o doare că nu are bani să plimbe copiii sau să îi ducă în parc. „Ei doresc ceea ce văd la alții, iar eu nu pot să mă uit cum copilul meu plînge după ceva ce nu pot să-i dau”. Se descurcă cum poate și speră că Marius, Mirabela și Alexandra vor avea alte șanse pentru copiii lor. Îi râde sufletul când vede că Marius ține toată ziua creionul și pensulele în mână și simte că băiatul cel mare e dornic să învețe. Până atunci se luptă să-i crească sănătoși și se roagă să poată să-i țină pe toți trei la școală. „Ce nu am putut eu să fac, îi învăț pe copiii mei”.

Articol semnat Doina Sîrbu, scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. 

Basarabeanca ce îmbracă oamenii cu tablouri

Într-o casă pe un vîrf de deal, urcînd treptele de lemn, o fată cu părul șaten, ars puțin de soare și ochii mari, verzi îmi zîmbește. Are un glas plăcut, liniștit, dar timbrul vocii denotă emoțiile pe care încearcă să le ascundă. Uneori se pierde cînd răscolește prin amintiri, dar cuvintele vin de la sine. O cheamă Irina Madan, a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specializarea Designer vestimentar. După multe schițe și ore de muncă orașul venețian a inspirat-o să-și creeze prima colecție de haine, iar anul acesta și-a prezentat-o pe cea de-a treia în Londra.

Irina imprimă pe stofă por­tre­te, pasări, animalele sau florile preferate, o casă sau o țărăncuță, precum și elemente tradiționale pe care ulterior le stilizează după pre­fe­rințe. Nu e de ajuns să ia pe­nița în mînă, „pentru a crea ceva nou tre­buie să fiu sigură că am acea stare și vreau să pictez, am nevoie de ins­pi­rație”, îmi povestește Irina. Apoi începe pictura propriu-zisă. Ima­gi­na­ția se desenează cu pensule naturale de diferite dimensiuni și cu­lori speciale utilizate pentru pictura pe haine. Folosește bumbacul alb, tricotajul, mici elemente de piele și dantelă croșetată pentru ca pictura să capete formele unei rochii sau bluze. Cel mai important e dese­nul, iar acul și ața vin mai tîrziu. „Tim­pul pe care mi-l ia confecționarea unei ținute depinde de starea mea emoțională și de urgență. Am ne­voie de două – trei zile, cînd mă expun la maximum, iar în mod nor­mal termin o lucrare într-o săptă­mî­nă”, spune tînăra designer. Lu­crea­ză concomitent la mai multe ținute, comenzile sînt personali­za­te sau inspirate din colec­țiile ei.

VENEȚIA PICTATĂ ÎN NUANȚE TRADIȚIONALE

„Povestea picturilor pe care le îmbrac a început cu prima colecție pe care am creat-o în anul al pa­tru­lea, cînd lucram la colecția pentru li­cență.” Irina îmi povestește cu en­tu­ziasm că dorea să obțină o stofă mai interesantă, însă magazinele nu îi puteau oferi ceea ce visa. Dintr-o încercare a început să picteze ora­șul venețian, orașul ei preferat, ca­re „este foarte colorat și mă inspiră prin tot ce reprezintă acesta”. Îmi povestește despre Veneția privind spre peretele unde are înrămate di­plomele de la diferite concursuri na­ționale și internaționale. A creat cinci ținute care făceau parte din co­lecția denumită Burano, titlu pro­venit de la denumirea unei mici in­sule din vecinătatea Veneției. „Am preluat gama de culori din acest oraș deoarece acesta atrage, în pri­mul rînd, prin casele pictate în cu­lori puternice ca bleu, roșu, turcoaz, maro și bordo”, adaugă aceasta pri­vind întruna spre peretele înțesat cu diplome.

Cu toate că Veneția este orașul ei preferat, l-a vizitat doar o singură dată după ce a creat prima sa co­lec­ție. A plecat cu fratele ei Victor prin intermediul unei agenții de tu­rism, singura modalitate de a păși în orașul ce o inspiră. „Am avut pro­bleme cu viza, dar a meritat. Pînă acum nu am cunoscut niciun loc care să mă impresioneze atît de mult. M-am regăsit în acest oraș”, spune tînăra cu ochii verzi ca de smarald. A călătorit mult, dar nici Panama, Moscova, Florența, Mila­no, Verona, Monaco, Budapesta, Strasbourg, Bruxelles, Luxemburg, Rotterdam, Schweinfurt, Frankfurt pe Main, Florida sau Praga nu o atrag atît de mult cum o fac culorile de bleu, roșu și maro a micilor căsuțe de pe insula italiană. „Am stat în Veneția doar șase ore, după ce am mers șapte zile vizitînd alte orașe din Europa”, spune cu regret Irina, iar după ce pronunță cuvintele „trebuie să mă întorc” pe față își face loc din nou acea seninătate cu care m-a întîmpinat pe scări.

După ce și-a prezentat colecția realizată pentru licență, a urmat o perioadă moartă în care nu a avut comenzi. „Am vrut să merg la Cluj-Napoca să îmi continui studiile, să fac masteratul în designer vestimentar. După ce am dat examenul de intrare am aflat că m-au pus la taxă deoarece sînt basarabeancă.” Mîinile și picioarele le ține în­cru­ci­șate și privește haotic prin camera roz palid. S-a întors în Basarabia pen­tru că bugetul familiei nu îi per­mi­tea să continuie studiile în România, iar după întoarcere a plecat în octom­brie 2013 împreună cu cîțiva profesori de la Academia de Arte și cîteva colege în Donețk, Ucraina. A parti­cipat la Festivalul „Textil și modă” unde a primit premiul Folk. „A­cest lucru m-a motivat, iar cînd m-am întors acasă am avut prima co­man­dă de la o domnișoară ori­gi­nară din România. Aceasta a do­rit să îi pictez pe o bluziță portretul”, îmi povestește Irina. Acum își aduce aminte că prima ei lucrare după ce a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice era un autoportret creat, după cum spu­ne ea, din lipsa de ocupație.

„Spe­ram că voi avea comenzi, însă aces­tea nu veneau. A trebuit să aștept pînă în toamnă.” Privește spre hai­na pictată care se află deasupra patului. E mîndră de ceea ce a făcut, iar desenul îi aduce aminte de aceasta în fiecare zi.

DEFILAREA PE SCENĂ

De atunci a avut multe pre­zen­tări de modă și a participat la di­ver­se concursuri, însă cea mai cal­dă amintire rămîne pentru ea pri­ma prezentare care a avut loc a­tunci cînd a absolvit universitatea. „Ne pregăteam pentru aceasta în­că din anul întîi de facultate. Pentru noi, prezentarea era ceva important. A trebuit să muncim mult pentru a a­junge la acel nivel”, îmi spune Iri­na cu un zîmbet larg. A urmat pre­zen­tarea de la Do­nețk, orașul ei de de­but, după cum îl numește tînăra. Nu cunoștea limba rusă sau ucrai­nea­nă, prin urmare nu putea comunica cu modelele, le vorbea în en­gleză, însă doar una dintre cele cinci cunoștea limba. Revenind în Republica Moldova, a prezentat ace­eași colecție la Fes­ti­va­lul de Mo­dă „ArtPodium” 2013, un concurs internațional al tineri­lor designeri unde a și cîștigat. „Era o experien­ță care și-a lăsat ampren­ta, în unele momente îmi dădeam sea­ma că m-am autodepășit”, po­ves­teș­te Irina.

Aceasta își aduce amin­te de peripeția de care a avut parte „în prima zi cînd așteptam să urc pe scenă mi s-a rupt fermoarul de la rochie. A fost un stres enorm pentru că nu știam cum voi păși. O pri­etenă a prins-o cu niște bolduri mi­cuțe aranjate frumos de parcă așa era design-ul ținutei mele”. În ur­mă­torul an, Irina a deschis Festi­va­lul de Modă „ArtPodium” 2014 unde și-a prezentat cea de-a doua colecție, „Lilița”, iar anul acesta și-a prezentat-o pe cea de-a treia în Lon­dra în cadrul evenimentului Art & Fashion – Industry of beauty.

Pe lîngă picturi, desene, croială și lucru cu stofa, Irina făcea în pa­ra­lel o altă facultate, jurnalismul. „Atunci toată viața mea era con­centrată asupra Academiei de Arte și mi-am propus să am o casă de modă, eram foarte ambițioasă, în­să eram conștientă că aceasta nu va fi foarte curînd pentru că necesită in­vestiții foarte mari”, îmi explică domnișoara cu ambiții. Îi plăcea și jurnalismul, dorea să își dezvolte abilitățile de comunicare și îi plă­cea mult să scrie. „Cunosc situația unui om de artă care nu poate să supraviețuiască doar din această meserie. Părinții, deși mă încurajau, îmi spuneau că pîinea nu o poți cumpăra doar din artă, mai trebuie încă ceva pe lîngă”, povestește Iri­na. A absolvit cea de a doua facultate anul trecut, iar teza de licență era despre imaginea brandului au­tohton. Irina spune că are multe pla­nuri de viitor, însă visele precum pictura preferă să le transpună pe stofă. Are peste 90 de haine pictate și cu­sute, iar acum dorește să obțină drep­turile de autor, astfel încît hainele pictate să devină un brand marca Irina Madan.

Articol publicat în:

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/basarabeanca-ce-imbraca-oamenii-cu-tablouri.html