Zece zile, două capitale

Pregătirile au început cu o lună înainte, era un proiect de mobilitate pentru tineri care s-a desfășurat în Plunge, Lituania, un proiect care face parte din programa Erasmus+ cu denumirea Youth exchange project “W.A.Y.“. Printre participanți se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Dacă și tu te-ai decis să vizitezi o țară nouă, ba mai mult să particip la un proiect cu o tema anume și să înveți altceva și într-o altă manieră decît pe băncile universității, atunci îți fac cunoștință cu unele lecții pe care le-am învățat în timpul experienței mele.

Lecția numărul unu. Pe care am însușit-o este că cei ce trăiesc în București sunt mai norocoși decît cei din alte județe, nu trebuie să parcurgă o distanță de peste 400 de kilometri pentru a ajunge din Iași în capitală, nu trebuie să meargă șapte ore cu trenul pentru a ajunge la destinație și nu sunt nevoiți să aștepte în gară pînă la trei dimineața. În acest caz vin cu lecția a doua, dacă vă plictisiți și toate localurile de fast food și nu numai sunt închise după ora 00.00, atunci organizați-vă o excursie prin București pentru voi și pentru bagajul vostru. Cel mai uimitor lucru este că din cei cinci tineri care au pornit la drum, cei patru basarabeni știu unde e Piața Victoriei și Piața Unirii, iar unul singur de origine română nu a ajuns niciodată în capitală. Lecția a treia, care de altfel este una frumoasă, întîlniți răsăritul în avion, priviți peste geam spre primele raze de soare chiar dacă vi se închid ochii după mai mult de 12 ore în drum, nu căscați și nu adormiți, faceți mai multe poze pentru că atunci cînd vă veți întoarce veți zbura noaptea și veți regreta. Nu uitați să vă îmbrăcați mai gros pentru că la aterizare veți simți pe propria piele -5⁰ C, o diferență de la +16⁰ C din Iași. Căutați un local ieften de a lua micul dejun, deoarece în Riga prețurile mușcă. În caz că sunteți obosit intrați în Cili Pica, o pizzerie cu mîncare delicioasă și nu vă mirați de ce „pica” e „pizza”. Dacă mai aveți cîteva ore pînă la microbuzul Riga- Plunge și mașina Plunge- Platelia, atunci cu tot curajul și căldura hainelor pe care le aveți cu voi organizați-vă o excursie prin capitala Letoniei. Drumuri pavate, roți de la bagaje care nu mai rezistă să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, mîini înghețate și primul suvenir- manușile, se merită atunci cînd dimineața e însorită, chiar dacă soarele e cu dinții ascuțiți. Pierdeți-vă prin oraș de unul singur, dar fiți sigur unde trebuie să vă întoarceți.

Lecția a șaptea. Fiți siguri că șoferul dumneavoastră e unul mai rău decît în România și aveți dubii dacă are permis de conducere sau nu. Mergeți cu el cinci ore la o viteză peste 100 de km pe oră pentru ai simți îndemînarea de a coti ajungînd cu roțile pe pietonală și rătăcindu-vă de mai multe ori. De ce să mergi patru ore dacă poți face o excursie de cinci, iar șoferul îți oferă posibilitatea de a face cunoștință cu drumul Letonia- Lituania.

Lecția a opta. Citiți cu atenție numele de pe ușă, mă refer nu ale voastre, ci ale străinilor cu care veți locui în cameră. Puteți găsi pe ele lămîi, Laimonas, capitale, Vilius, detergent domestos, Domantas, sau brad de crăciun, Egle. Iar cînd încep studiile faceți cunoștință cu noii prieteni de proiect, jocați-vă, distracți-vă pînă dimineața, treziți-vă în zorii dimineții cu gîndul că mîîine veți lăsa fumatul, deoarece vă îngheață degetele afară, înfruptați-vă cu mîncare tradițională lituaniană, întîlnilniți-vă cu oameni de afacere, de la tineri care abia și-au început un business pînă la cei care se ocupă de aceasta mai bine de 20 de ani. Scrieți-vă un business plan pe cele mai diverse teme, de la deschiderea unei cafenele-cinema, florării, firmă de organizarea a evenimentelor pînă la inovații în industria modei- haine ce te încălzesc iarna și care se alimentează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldura, concludem în primele zile era foarte frig.

Lecția a noua. Faceți cunoștință cu orașe noi prin jocuri, întreceți-vă cine va reuși primul să ajungă la destinație, să facă cel mai amuzante poze la biblioteci, biserici, parcuri, să numere stîlpii, băncile și sculpturile, să găsească primarul și să se fotografieze cu el, să își urmărească adversarii pentru a mai primi niște puncte în plus. Cutreierați orașul Plunge căutînd o pereche de șosete pentru colecția voastră. Luați masa într-un restaurant de lux și nu uitați să cumpărați niște suvenire pentru cei de acasă.

După un astfel de proiect pe tîrăm lituanian ar trebuie să știți că „labas” înceasmnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc, nemaivorbind de alte cuvinte pe care mai bine este să le uitați.

După ce ați făcut cunoștință cu cultura lituaniană, ați învățat mișcări de dans, ați gustat din bucătăria tradițională, va-ți lins degetele de ciocolată și tortă, ați băut 999, băutura alcoolică care este compusă din 27 de ierburi, gîndiți-vă cum ați putea înfrumuseța seara voastră. E bine să faci cunoștință cu bucătăria după ce ai „degustat” încă din prima zi toată mîncarea de acasă, iar sticla de vin ai spart-o pe drum. În acest caz nu uita să cumperi niște făină de porumb pentru o mămăliguță, găsește niște ouă, cumperă niște ceapă și usturoi pentru mojdei, caută prin geantă o zacuscă și „împrumută” niște pîine. Iar dacă mîncare e săracă și băutura nu există, organizează jocuri, întrebăi despre România, arată-le niște filmulețe unde o româncă poate avea patru soți, iar peștii cresc pe copaci, prezintă-le magia adevărată în interpretarea unui tînăr magician după ce alte seri acesta a dus de nas publicul cu alte trucuri.

Nu în ultimul rînd nu uita să vizitezi capitala Lituaniei, Vilnius. Mănîncă o supă crem puțin verzuie în localul rezervat de organizatorii programului și fii pregătit pentru noi aventuri. Mergi prin centru, intră în catedrală, ascultă-ți ghidul din muzeu. Dacă vezi o clădire în formă cilindrică undeva sus, atunci urcă spre cetățuia-simbol al orașului care a apărat țara cîteva sute de ani în urmă, privește de pe deal întreg orașul, urmărește apusul și organizează-ți o seară de vis sub lumina felinarelor în orașul vechi. Nu uita să te plimbi prin magazine în timp ce ți se cronometrează timpul și întoarce-te la cină.

Dacă drumul din Iași spre Platelia ți s-a părut lung, atunci te înșeli. De dimineață urci în mașină, din stație în microbuz, iar din autogară îți mai organizezi o plimbare prin Riga. Ai timp destul să vezi și altceva înafară de centrul, pînă la decolarea avionului mai sunt zece ore.

Lecția a zecea. Asigură-te că nu îl pierzi din nou pe magician. Nu știu ce trucuri face, dar mereu se pierde. Cînd ai conștientizat că nu a rămas de unui singur, ci cu o fată dornică de a procura suvenire, traversează rîul și privește apusul. Ar trebui să înconjori peninsula și să te întorci pe drumul pavat pe un alt pod. Caută wifi și scrie-le celor rătăciți, dar cu hartă, că intri în magazin sa-ți iai ceva de mîncare și mergi la gară să-ți umpli stomacul cu bunăciuni la un preț accesibil. După ce te-ai înfruptat din paste calde și tartine la pachet caută stația de autobuz și mergi obosit la aeroport. Încearcă să adormi în avion, deoarece călătoria ta, ieșeanule, încă nu s-a terminat. Te mai așteaptă șapte ore cu trenul. Ghinion pentru magicianul care și-a procurat din timp biletul pentru o zi greșită și pentru cel ai cărui legitimația a expirat în ziua respectivă.

Și ultima lecție, lecția a unsprezecea, dacă nu ai reuțit să dormi în tren și ești foarte flămînd, grăbește-te acasă.

Dansul cobrei

Tatăl a abandonat-o încă de la naștere, iar mama lucrează peste hotare în căutarea unui trai decent. Lipsită de căldura părintească Felicia s-a refugiat în muzică, iar flautul i-a devenit ca un frate.

„Dacă nu vă supărați pun partitura în față”, îmi spune Felicia și întinde degetele fragede spre foile albe pictate în negru pe un portativ. „Sunt piese noi pe care nu am cum să le memorez timp de o săptămînă”. Începe cu încălzirea. Buzele, obrajii, degetele și plămînii trebuie să fie pregătiți pentru a inspira și expira muzica. Niște sunete ciudate, pe care nu le percepe urechea unui începător sau a unui om ce nu cunoaște arta cîntului la flaut, plutesc în încăperea mută. Jenată întreabă dacă poate începe, aude un da de la mama sa, respiră adînc. Apasă clapele, iar tensiunea în cameră crește, de la nota de vîrf coboară în descreștere spre un sunet mai puțin deslușit. Emoțiile își fac apariția pe față, se rușinează că o ascult, iar ochii privesc undeva în gol căutând concentrarea. Se uită rareori pe foaie, știe ce face, degetele alunică de la o clapă pe alta, alunecă rapid, alunecă mai lent, oferind sunetelor o magie proprie.  Ne aflăm în oficiul Asociației „Inima Reginei”, o cameră micuță cu două uși, cu masă de birou în jurul căreia se află mai multe scaune și o sofa pe care stau mama și mătușa Feliciei. Toți își ciulesc urechile, muzica acelui instrument domină liniștea din cameră.  

Felicia provine dintr-o familie de muzicanți de pe linia mamei. A vrut sa-i fie testat auzul muzical încă de la grădiniță. Trei ani mai târziu, doamna doctor, Tunaru Adriana, șef serviciu al Asociației „Inima Reginei” din Bârlad, își aduce aminte de micuța Felicia care i-a spus pe atunci „O să merg la Școala Muzicală!”. I-a promis atunci că dacă la test se va dovedi că are ureche muzicală, o s-o ajute să ajungă acolo. „ Am așteptat… și pînă la urmă așa și s-a întîmplat.”

Anul școlar începuse de două săptămîni și Felicia era eleva in clasa a IV-a la Școala nr. 4 din Bârlad. „Eram la ore cînd cineva mi-a spus că merg la Școala Muzicală”. De obicei copiii sunt acceptați în incinta acestei instituții din clasa a V-a, însă „mulțumită antecedentelor, Domnul Andrei m-a întrebat dacă nu mai avem pe cineva de calitate. I-am răspuns că avem, dar într a IV”, a spus Doamna doctor cu un zîmbet de mîndrie. Fiind aceeași școală s-a putut face ușor transferul. A fost luată din clasa a IV ca să cîștige un an.

Scoala Generala Nr.4 "Tudor Panfile" Bârlad

A învățat foarte repede să cînte la flaut. Obosea, dar îi plăcea din tot sufletul ceea ce și-a ales. „Învățam pe etape. Doamna Andrei Camelia, prima mea profesoară, mi-a dat mai întîi capul ca să suflu în el”, spune entuziasmată eleva Școlii de Muzică, iar ochii îi trădează seninul amintirilor. „Ea crede în talentul meu”, cuvinte care le pronunță tare și le accentuează. Doamna Camelia a făcut multe pentru ea, a ajutat-o cu vestimentația, un lucru de care se jenează Felicia, deoarece dese ori a intrat în conflict cu colegii de clasă din cauza portului sărăcăcios. Purta haine mai vechi, haine pe care le primea de la alții, nu cu eticheta de la magazin. Venea la ore și în afara programului, repetiții pe care nu le achita, ceea ce în mod normal ar trebui să o facă un elev, și care reprezentau o mână de ajutor.

Sunt piese pe care le studiază singură, unde depune efortul pentru a înțelege și pentru a învăța. Cu profesoara e mai ușor „pentru că îți arată. Aici trebuie să vibreze, aici să cînți mai tare, aici piano, aici acenti sau do diez”. Întinde mîina spre mapă. Pe foaia cu note are desenate niște semne „trebuie să cînt simplu și dulce, cum ar veni lin”. Învață piesele pe de rost, însă dacă nu le cîntă mai mult de o lună le uită. Are zeci de partituri în colecția sa, prin urmare trebuie să te concentrezi pe cele mai recente.

Îi place să fie aplaudată, să fie în centrul atenției sau să învețe de la alții. Prima sa olimpiadă a fost la Piatra Neamț, o olimpiadă zonală din regiunea Moldovei. În prima etapă a luat locul I, iar în a doua locul II „numai că nu am trecut mai departe”, cu regret povestește fata. A luat 98 de puncte, pe cînd trebuia să acumuleze 100. Participă de doi ani la concursului inaugurat în cinstea profesorului Ioan Nicolau, unde ia mereu premiul întîi.  Au urmat olimpiadele de  la Vaslui și la Galați, unde după victoria din prima etapă, în a doua a luat locul II. „Au fost copii mai buni, dar nici eu nu mă simțeam prea bine. Am intrat pe neașteptate. Știam că trebuiau să mai iasă încă vreo doi, trei copii, iar atunci cînd mi-am auzit numele «Eu?!» Nu eram pregătită”, prin urmare a avut mari emoții. La prima piesă a comis cîteva greșeli, care au costat-o locul de frunte. Conștientizează că nu s-a prezentat la nivelul pe care miza, dar nici cealaltă flautistă nu a meritat locul întîi „cînta, dar mai mult gesticula. Ei bine așa fac și eu, dar mă concentrez mai mult asupra cîntecului. Asta vine de la sine.”

I-a plăcut să cînte la muzeul „Vasile Pîrvan” și muzeul „ Mihail Kogălniceanu”, deoarece sunt mulți oameni și locul e elegant, povestește cu admirație Felicia, iar ochii îi sclipesc. Împreună cu orchestra a participat la un concert de la Casa de cultură, iar cu Gabriela, elevă la Școala Muzicală, a cîntat în duet la o Fundație de Caritate, destinată oamenilor cu dizabilități.

Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat clasa a VI-a. Merge bine la școală, mai rău cu fizica. Îi plac orele de limbă engleză după ce a învățat-o. „Nu știam engleza deloc, pînă în clasa a IV-a am învățat limba franceză.”. La sfirșit de an a luat cea mai mică notă, însă acum cifrele din registru au evoluat.

Avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzicale care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, unde 60% dintre copii erau romi . „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei, e puțin smolită, cu ochii căprui, părul șaten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde. „Am încercat să fiu ca ei, să nu mă arate cu degetul”, îmi spune când o întreb de ce s-a vopsit și în glasul ei predomină niște note de frică îmbinate cu sfiala. Ea a dat masca jos peste un an după ce s-a afirmat și s-a simțit mai în siguranță. Cu toate acestea sunt copii care nu o plac „spuneau că nu mă îmbrac… corespunzător”.

„Sunt copii care nu acceptă romii. Pentru ei ar fi o bucurie că el e român și ea ar fi țigancă. Ar avea un avantaj s-o jignească. Sunt romi care sunt mai presus ca un român la școală, la învățat, în comportament, în îmbrăcăminte, dar asta ne e viața și vom merge mai departe”, spune mătușa Feliciei, Magdalena Drosu, cu note triste în glas. În clasa ei erau două fete care nu au plăcut-o de la început, una cîntă la flaut, alta la pian. „Cea mai rea” a plecat să studieze la Iași. Acum cîntă în trio cu încă două colege „Nu prea mă înțeleg cu una pentru că are mai multe fețe”, dar se bucură că a găsit limbă comună cu toți colegii.

Acasă lîngă șemineu

La momentul de față locuiește acasă împreună cu mama, însă cînd aceasta se întoarce la muncă în Spania, Felicia se mută la bunica vitregă. Comunică cu tatăl său vitreg „Nu îi spun tata, îl chem pe nume”. Cea mai mare parte a timpului mama nu îi este alături, muncește peste hotare și încearcă să îi ofere tot de ce ea are nevoie. Nu cunoaște multe despre tatăl său de sînge, doar că era foarte rău cu ea cînd era mică. Nu are frați și surori, iar prietena cea mai buna, care este puțin mai în vîrstă ca ea, îi înlocuiește familia. „Cînd ne văd pe poze, toți spun că suntem surori”. Vrea să devină un idol pentru copii săi, ca ei să se mîndrească cu ea, cu reușita ei la școală și la muzică. „Ași vrea ca fata mea, dacă o să am o fată, ei bine mi-ași dori o fată, să cînte și ea la flaut, iar băiatul la pian”.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neașteptate. „Mai întîi ea mi-a zis că nu mi-a luat nimic”, îmi spune și ține în mâinile fragede flautul prețios.  Repetă cuvintele „Uite ce ți-a adus mama”  cu un zîmbet pînă la urechi. „Cînd am văzut eram foarte bucuroasă. Am cîntat o piesă de la orchestră”.  Îmi arată cutia neagră în care stă instrumentul, e o cutie „neobișnuită”, după cum îmi relatează entuziasmată Felicia, în ea mai este o piesă. A încercat să cînte și cu aceasta, dar încă nu s-a acomodat.

Camera din nou e cuprinsă de muzică. Niște sunete lungi sunt urmate de altele mai scurte, mai vioaie sau care alunecă în timp formînd o notă. Felicia clipește din genele lungi, zîmbește, cuprinde camera cu ochii, iar mâinile împreună cu instrumentul argintiu trăiesc o adevărată poveste cu prinți și prințese dintr-o împărăție îndepărtată. Acel iz oriental pe care l-am deslușit din cîntul său m-au făcut să mă simt lîngă ea pe nisipurile Arabiei, vrăjită de dansul cobrei ce se ivește în toată splendoarea în fața noastră. Muzica lentă, calmă se preschimbă într-un vîrtej de sunete. I se văd clar gropițele din obraji și alunițele de pe față. Brațele plutesc în aer, iar cobra își continuă mișcările. Felicia are 13 ani, și muzica îi pictează viitorul. Visează la conservator, la concerte la Viena, Paris și Praga, la înscrierea printre soldățeii orchestrei Academiei Regale. 

Articol semnat Doina Sîrbu, scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. 

Străduțele pietruite ale proiectului Erasmus+ aduc România mai aproape de orice punct din Europa

Am participat acum o lună la un proiect Erasmus+ care s-a desfășurat în Plunge, un orășel micuț și curat din Lituania. Printre participanții la «Youth exchange project „W.A.Y.”» se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Cu această ocazie noi, românii, am reușit să vizităm două capitale ale Țărilor Baltice, Riga și Vilnius, să pășim în catedralele catolice, să facem cunoștință cu tradițiile celor două țări, cu bucătăria, limba și istoria altor națiuni.

Drumul din Iași pînă în Pla­te­lia, un sătuc de lîngă Plunge în care am fost cazați pe perioada proiectului, a fost obositor și lung. Șase ore cu tre­nul pînă la București, trei ore cu avionul pînă la Riga și cinci ore pî­nă în Plunge, unde ne aștepta mașina spre Platelia. Avionul nostru decolat în zori și cum mai aveam mult timp de așteptat în gară, am pornit într-o excursie spontană prin Bu­cu­rești cu bagajul în spate. Răsăritul s-a făcut simțit imediat, iar cînd am ajuns în Letonia, am constatat că iar­na venise de mult în Riga. Acolo am avut cîteva ore bune la dispoziție să vizităm capitala baltică cu drumuri pavate și plină de turiști. Roțile de la bagajele noastre nu mai rezistau să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, iar mîinile ne-au înghețat bine de tot chiar dacă dimineața era însorită. Soa­rele însă doar își arăta dinții as­cu­țiți cu care mușca din noi.

Căsuțele din Letonia sînt ca-n povești: mici și colorate pe toate păr­țile. Alături, peste tot vezi lăcașuri arhitecturale impresionantele care ne-au desenat drumul pînă în Pia­ța Centrală a capitalei, piață consi­de­ra­tă drept cea mai mare din Euro­pa. În centru se află primăria, o clădire cu trei etaje care cuprinde și un turn în care se găsește Ceasul orașului, ce datează din 1334, și statuia lui Roland, fiul lui Carol I, ridicată de Wilhelm Neumann. Cu toate că gerul ne-a cicălit, am reușit să vizităm o parte bună din oraș și apoi am ajuns în Centrul Vechi. Acolo ne-a fascinat Casa Capetelor Negre, un simbol al orașului, care a rezistat în fața bombardamen­te­lor trupelor germane și a celor sovie­ti­ce și care acum bucură ochii localnicilor și ai turiștilor. Nu departe de Casa Capetelor Negre a fost ri­di­cată catedrala, o clădire impre­sio­nantă din cărămidă al cărui turn spărgea norii albi și atingea cerul. Ferestrele turnului și ale cons­truc­ției sînt împînzite de vitralii colo­ra­te, iar intrarea este dominată de o ușă în formă de arcadă.

În Platelia, am fost cazați într-o cabană pe malul unui lac imens. Nici pînă în ultima zi nu am putut număra toate insulele scăldate de apa lacului. Încă din prima seară îmi știam vecinii: eu stăteam în ace­eași cameră cu o fată din Slo­va­cia, Daska. Pe uși erau inscrip­țio­na­te și alte nume pe care, citindu-le, le-am asociat cu diferite cuvinte, Laimonas cu o lămîie, Vilius cu ca­pitala Lituaniei, Domantas cu de­ter­gentul Domestos și în cele din ur­mă Egle, un nume frumos, care în traducere înseamnă brad de Cră­ciun. De la ei, de la lituanieni, am învățat că „labas” înseamnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc. Slovacele, în schimb, repetau cuvîntul „krásny” ce înseamnă frumoasă, de fiecare dată cînd se uitau în oglindă.

ROMÂNCA CU PATRU SOȚI

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort. Acolo ne-am întîlnit cu oa­meni de afaceri, de la tineri care abia și-au început o afacere și al­ții care se ocupă de afaceri de mai bi­ne de 20 de ani. Am scris un „business plan” pe cele mai diverse te­me, de la deschiderea unei ca­fe­ne­le-cinema, florării, firmă de or­ga­nizare a evenimentelor, pînă la i­novații în industria modei – haine ce te încălzesc iarna și care se ali­men­tează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldură.

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort.

Cînd ne-a venit rîndul să pre­zen­tăm cultura și tradițiile din Ro­mâ­nia, am constatat că am „degustat” încă din prima zi toată mînca­rea de acasă, iar sticla de vin am spart-o pe drum. Atunci am făcut cu­noștință cu bucătăria, am cum­pă­rat niște făină de porumb pentru o mămăliguță, niște ceapă și us­turoi pentru mujdei, am găsit niște ouă, am căutat prin geantă o za­cus­că și am „împrumutat” niște pîi­ne. Iar dacă mîncarea e sărăcăcioasă și băutura nu există, am organizat jo­curi, întrebări despre România, le-am arătat niște filmulețe care spuneau că o româncă poate avea patru soți și că pe copacii din țara noastră cresc pești. La final, le-am prezentat ma­gia adevărată în interpretarea unui tînăr care a dus de nas publicul și în alte seri cu diferite trucuri.

Printre cele mai frumoase lo­curi pe care le-am văzut în Lituania a fost capitala Vilnius. Arhitectura sa străveche reprezintă o îmbinare sa­vuroasă de stiluri cu influență scan­dinavă, rusă și germană, iar ames­te­cul dat se încadrează bine pe stră­duțele înguste, pietruite, ale Ve­chiu­lui Cartier. În centrul vechi al orașului se ridică Catedrala Vil­nius, care seamănă mai mult cu un templu grecesc, decît cu o biserică or­to­doxă, are sculpturi bine șlefuite ce înfățișează oameni și sfinți, iar alături clopotnița. În piața catedra­lei se afla o dală inscripționată cu cuvîntul „stebuklas”, despre care noii noști prieteni ne-au explicat că în traducere înseamnă „miracol”. Legenda spune că, daca îți pui o do­rință și te învîrți de trei ori pe dală, acea dorință se va împlini, iar noi ne-am încercat noro­cul fără ezitare.

***

Luna trecută, cu Erasmus +, am vizitat două capitale europene, Ri­ga și Vilnius, am putut arunca o un­diță imaginară în oglinda lacului din Platelia, am stat împreună cu alți studenți lîngă cuptorul cu lem­ne și am gustat bucate tradiționale din diferite țări în care ingredientele principale erau cartofii și car­nea de porc. Acum, de Crăciun, voi găti ceva special cu gîndul la prie­te­nii noi agățați în proiect și voi zbu­ra, iar pînă la Riga, măcar cu gîndul, acum după ce am reușit să îi învăț cîteva străduțe.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/stradutele-pietruite-ale-proiectului-erasmus-aduc-romania-mai-aproape-de-orice-punct-din-europa.html

Nunta pe ambele maluri ale Prutului

Rochia și costumul, el și ea, părinții, frații și surorile. Atît era comun. Mireasa Mariana, Mari, cum o dezmiardă el, s-a născut în Basarabia, în Mereni, un sătuc nu departe de Chișinău. Mirele Adrian, Adin, cum îl numește ea, e român născut într-un sat din județul Argeș. În vară, amîndoi au hotărît să-și facă nunta „acasă”. O dată în Mereni și încă o dată lîngă Pitești. Și așa rudele și prietenii de pe cele două maluri ale Prutului au pornit la drum. O dată încoace, în Basarabia, și înc-o dată încolo, în România.

ACASĂ ÎN BASARABIA

Prima nuntă era preconizată duminică, pe 3 august, iar cea de-a două, sîmbătă, peste două săp­tă­mîni. Pentru evenimentul din Me­reni am plecat împreună cu familia chiar în ziua nunții acasă la mi­rea­să și în 45 de minute am ajuns la destinație. Nu am făcut cale lungă pînă în satul Marianei, care se află la 29 km distanță față de Chișinău, dar cînd am plecat spre casa părin­tea­scă a lui Adrian am făcut cîțiva kilometri buni. În Mereni, un sat pe care îl străbați dintr-o parte în alta în 20 de minute, nunta a fost organizată într-una dintre cele trei săli de ceremonii din localitate. Ba chiar, mesenii spuneau că în curînd vor fi cinci, pentru că primarul împre­ună cu unul dintre proprietarii ce­lor­lalte își mai construiesc cîte o sală.

Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pati­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut.

Aici, noi, invitații, am fost în­tîm­pinați cu muzică și de tamada, moderatorii serii care ne anunțau încă de la intrare că momentul sosi­rii trebuie surprins într-o foto­gra­fie de grup. După cum scria în in­vi­ta­ție, nunta trebuia să înceapă la ora 16.00, însă moldovenii nu sînt cu­nos­cuți pentru punctualitate și au întîrziat ore bune. Bieților miri, nași, fotograf și moderatori, li s-au lungit gîturile uitîndu-se spre in­tra­re, să vadă dacă nu cumva vine cîte cineva. Între timp toți tinerii necăsătoriți se apropiau de sora mi­relui, Diana, care le lega la mînă domnițelor cîte un buchețel mic de flori artificiale, iar băieților îl prin­deau în piept.

Toată nunta a fost dirijată de ta­mada, care erau de fapt soț și soție, ambii cîntăreți, care au înviorat oas­peții pînă ce aceștia s-au așezat la masă. Uneori, strecurau și cîte o glu­mă care înveselea flămînzii și le mai ținea foamea în frîu. Pe la ora 18.00 toți invitații s-au așezat la locurile lor, au ridicat paharele în cinstea mirelor și a răsunat renumitul îndemn „Amar!”. Mirelui i s-a părut cel mai ciudat cuvînt pe care l-a auzit vreodată și care cu si­gu­ranță nu a fost înțeles de nici un oaspete din Pitești venit la nuntă în Basarabia. Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pa­ti­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut. La ei a durat nu mai mult de o secundă, pentru că Adi nu s-a prins din pri­ma, așa că îndemnul a continuat.

ACASĂ ÎN ROMÂNIA

Ca să ajungem pe 16 august în Pitești, ne-am pornit din Chișinău, dimineață, cu o zi mai devreme. Am făcut nouă ore cu microbuzul pînă la București și încă trei pînă la Pi­tești. În zorii zilei, în curtea lui Adin, era o agitație, ca într-un furnicar. Eu împreună cu mama Marianei fă­ceam buchetul miresii cu trandafiri cum­părați de acasă și căutam cele mai frumoase frunze din livadă ca să îl împodobim. Între timp, mireasa era machiată și coafată, mirele aranjat ca să fie la petrecere ca scos din cu­tie, iar rudele erau preocupate cu te­rasa din ogradă pe care au constru­it-o singure. În toată vîlvătaia, am ajuns cu întîrziere la Casa Că­să­to­ri­ilor, unde ceremonia nu a durat mai mult de cinci minute. De­gea­ba nașii au gonit cu 160 de km la oră să ajungă la fini, pentru că în cele din urmă Adin și Mari și-au amintit că au uitat să-și cumpere verighe­te­le pentru cununia religioasă. Au mai zburat două ore pînă am ajuns în Pitești și înapoi căutînd singurul magazin cu inele care era deschis sîmbăta. Au cutreierat toate magazinele din Chișinău, București și Pitești și s-au opri la alegerea acelor două cerculețe aurite, doar că din cauza agitației și forfotei din-naintea nuntei nu au reuțit să le cumpere mai înainte. Tot în ultima clipă, un pri­eten de-al mirelui s-a întors acasă după sticlele de șampanie, uitate în fugă.

Ceremonia propriu-zisă a fost foarte diferită de ce-am văzut pînă atunci în Chișinău. Nașii au ținut în mînă cîte o lumînare mare, îm­po­dobită cu dantelă, mărgele și flori naturale în timp ce trei preoți ci­teau pe rînd rugăciuni din Cartea Sfîn­tă. La sfîrșit cei doi miri au îngenun­cheat în fața lor, iar nașul și nașa le țineau coroanele. O tradiție res­pec­tată acasă la Adin spune că proas­păt-căsătoriții trebuie să cutreiere tot satul ca să-i vadă toți sătenii, dar în cazul în care mireasa e basa­rabean­că se face o excepție. Din fericire, am urmărit vechiul obicei din mașini pentru că odată cu ei se mai căsătoreau doi tineri. Ambii de-ai locului.

În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii noapți. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare.

Spre deosebire de prima nun­tă, unde au venit vreo 60 de invitați, acasă la Adrian așteptau nunta pes­te 150 de oaspeți gătiți de petrecere. În afară de locurile diferite în care au fost organizate nunțile, me­niul ales pentru fiecare ospăț a fost cu totul diferit. La nuntă, în Ba­sa­ra­bia, bucatele nu mai încăpeau pe masă, iar farfuriile stăteau etajate una deasupra celeilalte. Treptat chel­nerii aduceau mîncarea caldă, car­ne și legume la grătar, clătite cu brînză dulce sau vișine, sarmale cu orez și bucățele mici de carne, iar la final, tortul făcut la comandă. Pe o masă separată stăteau platouri mari cu bomboane și biscuiți, ceai, cafea și băuturi alcoolice, iar mai tîr­ziu, platouri întregi cu fructe. Mai mult de jumătate din mîncare s-a pus în pungi mari și a fost împărțită rudelor, înainte a pleaca acasă.

În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii nopți. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare. Primul, aperitiv cu brîn­ze­turi, semi-preparate și pateuri. Am ciugulit cîte puțin din fiecare cu gîndul că bucatele adevărate vin mai tîrziu. Peste trei ore, am primit sarmale cu carne tocată și bucăți de șuncă, plus o salată de varză murată și mămăligă. Tot peste trei ore a urmat somonul în sos alb care a fost urmat cam la același interval de carnea la grătar. Cînd iar mi s-a făcut foame, femeile din sat pu­neau pe masă tortul gătit de ele. Dar da­că în Mereni am plecat acasă la ora 00.00, după lansarea lampioanelor și tăierea tortului, în Pitești nunta s-a prelungit chiar și după cîntatul cocoșilor.

Dj-ul de aici, un tînăr care era instalat undeva sus, îi în­lo­cuia cu succes pe cei doi soți, ta­mada din Basarabia, și mixa la fel de multe melodii populare. Dar oricît de multe diferențe am văzut la „nun­ți­le” lui Adin și ale Ma­ria­nei, la final, oaspeții celor două petreceri, de pe ambele maluri ale Pru­tu­lui, s-au retras după ce au pus banii în plic. Doar darul de nuntă i-a făcut și pe basarabeni și pe mun­teni să se simtă „acasă”.

CASĂ DE PIATRA, DRAGII MEI!!!!

Să vină Iohannis, să facă brînza mai bună

„Am doar așteptări pozitive”, îmi spune un bărbat înainte de a intra în secția de la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moi­sil”. „Pozitive de la Ponta? Țineți-l în brațe”, îi reproșează soția. Se certau tot drumul, iar el încerca să o înmoaie cu cîte un zîmbet. Ea votează Klaus Iohannis, iar el Victor Ponta. „Am semnale că România merge pe un drum drept, deoarece am remarcat că rezultatele economice sînt mai bune în ultimii doi ani, s-a reușit frînarea dezastrului care a fost înainte de guvernarea Ponta. Un alt motiv este că el e tînăr și plin de energie decît oricare președinte ar fi în toată Europa, nu numai în România”, îmi explică bărbatul ale­gerea sa.

Un bătrîn se grăbește la vot, a auzit că este coadă și vrea să prindă rînd pentru ve­cinii săi. Își dorește o schimbare, dar altfel de­cît cea care a fost. „Acesta-i neamț, au mai fost nemți și au pus totul la punct”, spune bătrînul. O coadă lungă îi așteaptă pe toți care au decis să voteze la Liceul Teoretic de Informatică din Copou și mai ales pe stu­denții care stau în campusurile de alături și sînt repartizați aici. Mulți nu rezistă și ies rînd pe rînd din holul secției de votare, unii de­cid să caute un alt loc unde să poată vota, iar alții nu stau mult pe gînduri și se întorc în că­mi­ne spunînd că se vor întoarce spre seară. Două studente îmbrăcate subțire, încălțate în pa­puci de cameră ies pe ușă, nu s-au așteptat că por­tul le va fi văzut de atîta lume.

La secția de vot de la Universitatea de Agro­nomie „Ion Ionescu de la Brad” cozile sînt mai mici. În hol intră o familie cu un copilaș de vreo cinci ani și cineva îl întreabă: „Ce faci, micule votant?”, la care micuțul ră­spunde răspicat și tare: „Klaus Iohannis, vo­tez cu Iohannis!”. Două călugărițe împreu­nă cu un preot părăsesc universitatea la fel de repede cum au intrat. „Să fie Ponta. Decît un eretic la conducere, mai bine un pre­șe­din­te, indiferent că este hoț, tot e creștin”, îmi spune călugărița.

CĂSUȚA MICA A LUI IOHANNIS

Cînd am ieșit de la Colegiul Național „Ga­rabet Ibrăileanu” dintr-un taxi au coborît pa­tru bătrînele. „Am votat cu Klaus Iohannis. Punct și de la capăt. Așteptările nu pot fi mari la starea în care e România, iar acest punct și de la capăt spune ceva. Eu cred în curățenie, un pic de curățenie de care avem nevoie”, mi-a spus una dintre ele care a venit la vot alături de fiul și nepoțica sa. O femeie din comisie a putut în sfîrșit ieși la o țigară, cînd alegătorii s-au mai rărit. Îmi spune că de dimineață au venit la vot mai mulți liceeni și studenți și mai puțini „fo­sili”.
Ea încă nu a votat, mai are timp pînă la ora nouă „nu vedeți, parcă e rînd la ouă”. Încă nu s-a decis cu cine să voteze, se mai gîndește. „Poate să vină și papa, nu o să se schimbe mare brînză în țară”.

O bătrînă ce se afla la secția de la Casa de Cultură a Studenților se revoltă, este nemul­țu­mită de cum arată fișele pentru vot. Spu­ne că dacă ar vota un bătrîn care nu vede bine, votul i-ar putea fi anulat, deoarece că­su­ța de la Iohannis nu are mai mult loc liber pentru ștampilă. „Locul acesta gol trebuia să fie de aceeași mărime pentru amîndoi. Asta ca să fie multe date deoparte pentru că s-a pus ștampila mai jos”, îmi explică doamna diplomat economist. Tatăl ei a fost în­vățător și a murit la 102 ani din cauza mai­danezilor de pe străzi. Își dorea unirea Ro­mâ­niei cu Basarabia „Nu cred că este posibil, dar cred că ar fi cazul să se întîmple. Am votat neamțul pentru că e mai altfel”.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/sa-vina-iohannis-sa-faca-brinza-mai-buna.html

Durerea nu așteaptă la rînd

Pe scaunele din holul Spitalului Clinic Județean de Urgențe „Sfîn­tul Spiridon” nu mai găsești loc să te așezi. Cei mai în vîrstă au ocupat de­ja toate locurile, iar cei mai tineri, tre­cuți și ei de 40 de ani își sprijină pă­rinții care stau lîngă ei în picioare. „Nu mai sînt locuri de cîteva ore! Vezi că și omul ăla așteaptă! Am mai spus, nu îi putem interna! Nu mai sînt locuri”, spune o femeie de vîr­stă medie, cu părul scurt și deschis la cu­loare, către un medic de la am­bu­lanță ce nu demult a sosit împre­ună cu un pacient ce necesită internare. În tot haosul format, o doctoriță vine cu o rugăminte.Toți cei care nu sînt bol­navi să iasă și să lase loc celorlalți. Însă nimeni nu se clintește din loc. Afară, după ușă, care și așa mereu e deschisă, stau și așteaptă încă șase persoane. Frigul de afară îți trece par­că prin oase, însă nimeni nu se în­dură să plece.

Ușa se deschide din nou și apar doi medici de la ambulanță cu un bă­trîn inconștient pe targă. Cei șase care încă mai stau afară îl urmăresc cu privirea pînă intră în holul spitalului. Ca să rupă tăcerea care s-a instalat preț de cîteva secunde, una dintre femeile care așteaptă la rînd își varsă indignarea. „Mie mi-o spus doctorița să mă duc la Hârlău, nu mă duc la Hârlău cît trăiesc. Știu ce am pățit acolo. Acolo îți pot tăia și pi­ciorul”, spune amintindu-și că ultima dată cînd a fost la spitalul din Hâr­lău a fost atunci cînd și-a născut fetița. Iar de atunci au trecut cîțiva ani ca­re nu i-au șters din minte atitudinea doctorilor.

ALINARE CU VORBE

La rînd, oamenii caută să-și plîn­gă durerile. Lui moș Vasile cei de la Casa de Asigurări de sănătate i-au greșit CNP-ul, iar acum nemaifiind înscris în baze de date nu poate be­ne­ficia de gratuitate. Boala e cea care îl împinge să meargă la spital fără tri­mitere de la medicul de familie. „Me­dicul meu de familie îmi spune că nu îmi permite calculatorul. Vin la asi­gurări aici, la Iași, vai de capul meu, muream de durere, îmi introduce datele și scrie că e greșit CNP-ul”, spune moș Vasile. Acum moș Vasile lucrează ca măturător, chiar dacă spune el că putea deveni mu­zi­cant. Mătură în fața blocului de cî­te­va luni, dar nu îi este rușine. „Mun­cești, doar nu furi”, îl completează soția încurajîndu-l. Nu s-a dat în lă­turi de la nicio muncă, nici în cons­trucții, însă acum, cînd l-a lovit boa­la, s-a retras.

Între mărturisiri, pe holurile spi­talului, timpul trece mai repede. În­să chiar și după o oră cele două bătrînele au rămas încă pe scaun, pen­tru că nimeni nu le distinge din­tre mușuroiul de pacienți care stă la rînd. Nici tînărul care stă sprijinit de ușă, alături de două cîrje nu s-a clintit din loc. Doar are grijă ca din cînd în cînd să mai închidă ușa care aduce tot frigul de afară. Nu are unde să se așeze, însă nici nu cere asta, știe că ar fi privit cu alți ochi de bătrînii care stau la coada care pare să fie fără sfîrșit. „Este cineva aici Stahi Georgeta?”, strigă cineva din hol. Moș Vasile cu soția privesc spre doctoriță, iar o bă­trînă, care se află pe scaunul ală­tu­rat, în grabă se apropie de aceasta. Cei doi oftează. Cînd oare le va ve­ni rîndul?

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/1001-de-masti/durerea-nu-asteapta-la-rind.html

De luni, o catastrofă?

Sîntem la un pas de catastrofă, am încercat să facem alegerea mai bună, am încercat să decidem între două drumuri întunecoase din labirint. Am ales intenționat, știind unde ne duce scurtătura, sau poate am ales la ghici. Am ascultat vecinul căruia i-au dat un kilogram de făină, am ascultat bunicuța care era atîtde fericită că pensia ei va crește cu un leu sau doi, am tras cu urechea atunci cînd doi tineri vorbeau despre un viitor mai bun sau alții trei care spunea că țara demult o duce prost și că și acum e în continuă cădere. Unul afirma cu glas tare că nu mai vrea să facă parte din haos, știe că e acceptat la studii în Praga, altul fuge în Londra la sora sa, iar cel de al treilea planifică să rămînă ilegal în SUA.

E vinovată indiferența, ascultăm de alții fără a avea o opinie, îl urmăm pe cel ce ne mai aruncă niște bani ca la un boschetar, cerșim încredere în cuvintele noastre, dar nu sîntem siguri de ceea ce spunem. Ne informăm prost din televiziunea cumpărată și din puținele posturi de radio și TV la care ne mai uităm. Nu putem face o analiză, nu putem deduce un adevăr sau un bine, iar prăpastia ne înghite din ce în ce mai mult.

De mult am călcat peste mîndrie și am ales să mergem după o luminiță falsă din peșteră. Nu vedem diferența între ce e mai bine sau mai rău pentru patria noastră, am mers după mulțime. Nimeni nu știe cine e liderul și de ce primii au ales să îi urmeze calea, însă dacă au urmat după ei bunica Matilda și moș Ion, trebuie să o facem și noi. Dumnealor sînt mai bătrîni, au experiență, au văzut și au auzit multe, prin urmare ca la triburile primitive, trebuie să ascultăm de cei mai învîrstă.

Sîntem tineri și nu avem opțiuni bine conturate, încercăm să îi mai tragem niște linii cu creionul, să le mai ștergem cînd nu le convine altora, dar tot nu o facem corect, încă mai sîntem la un pas de catastrofă.

http://www.opiniastudenteasca.ro/atitudine/pastila-de-dupa/de-luni-o-catastrofa.html

Nume scris pe piatră

Mi-l imaginam mereu cu barbă, barbă lungă de culoare albă cu niște șuvițe sure. Îmi apărea mereu portretul unui bătrîn de peste 80 de ani, care duce în spate sute de ani încărcați cu experiență. „Un om deștept învață din greșelile altora, nu doar din greșelile sale”, îmi șoptea acea stafie de om. Avea mereu un zîmbet cald, iar ochii luceau a încredere. Știam că nu minte cînd spunea că a contribuit la construirea unui viitor mai bun, nu pentru el sau pentru noi, ci pentru „urmașii și urmașii nepoților noștri”. Eram sigură că numele lui va fi scris în piatră, va fi șlefuit în monument, iar cărțile nu îl vor uita niciodată. Va sta pe toate rafturile tuturor bibliotecileor și în cinstea lui va fi ridicată din morți biblioteca din Alexandria.

Încerc să văd în fiecare om care urcă pe scenă și căruia i se înmînează acel premiu un bătrînel cu sprîncenele albe, stufoase, care din cauza vîrstei urcă scările lent sprijinindu-se în baston. Observ cum îi tremură mîna după ce nopți îndelungate scria pe foi îngălbenite cele mai frumoase fraze. Descria ziua, descria casa, copacii, frunzele și dragostea. Picta în cuvinte sunete, flori cu un miros pătrunzător, parfumul de primăvară, pîinea unui țăran, un murmur de izvor și o doină.

De la ei am învățat arta scrisului, de la cei ce prin truda lor au fost decorați cu aplauze. Acum alături de sutele de foi albe schițate cu ornamente negre, ca pe un portativ muzical, va sta alături un premiu ce valorează milioane. Nu e făcut din aur și nu are cele mai prețioase pietre din lume, e un premiu înmînat din sufletul cititorilor. E o mîndrie, nu orice scriitor poate să se laude cu excepții frumoase, nu orice om de arte poate fi lăudat de toți. Și poate că acea imagine naivă pe care mi-am creat-o cîndva, în copilărie, nu oglindește un om bătrîn lovit de timp, însă inteligența unei scriituri frumoase o are și cel tînăr.

http://www.opiniastudenteasca.ro/atitudine/pastila-de-dupa/nume-scris-pe-piatra.html

Am făcut o școală sovietică, absolut cumplită, în care literatura era propagandă care îți tăia pofta de citit și de scris

Emilian Galaicu-Păun avea de mic pretenții de autor. Poet, prozator, eseist și editor român din Basarabia, Emilian a învățat în copilărie „cea mai curată” limbă română de la bunici și abia mai tîrziu a intrat în contact cu limba rusă, pe care însă nu a asimilat-o foarte ușor. „Pe pămînt și în aer cer, numai cer” este primul vers pe care l-a intonat vreodată și care l-a impresionat atît de mult pe tatăl său, Vasile Galaicu, ofițer în aviația maritimă, încît l-a transcris pentru posteritate. Poetul realizează de zece ani emisiunea „Carte la pachet”, la Radio Europa Liberă, în care prezintă cîte 52 de cărți anual, însă îi este greu să facă un top al celor mai apreciate volume. Autorul născut lîngă Soroca și apoi mutat în Chișinău scrie încet, cu răbdare, pentru ca opera sa să poată fi distilată. Emilian Galaicu-Păun spune că poemele sale așteaptă să fie desfăcute „ca să țîșnească sucul din ele”.

Cînd ați descoperit scrisul?

Cînd eram foarte mic. Pe la cinci ani, lucram la bunicii mei, iar taică-meu era ofițer în armată. Țin minte că bunicul meu îi trimitea scrisori și m-a lăsat și pe mine la final să scriu și eu cîteva cuvinte. Bu­ni­cul îmi sugera niște idei, iar eu încercam să transform asta. Cred că deja aveam pre­tenții de autor. Era o mică frază, dar țin minte că așteptam cu un fel de înfri­gu­ra­re momentul în care urma să o scriu. Du­pă aceea, pe la șase-șapte ani, veniseră tai­că-meu din Peninsula Crimeea, de unde făcea armata. Era ofițer în aviația mari­ti­mă și eu țin minte că, probabil dintr-o emo­ție dintr-asta înfrigurată, făcusem un pas înainte în cameră, luasem o postură mai romantică și am început să recit ceva. Primul vers îl țin minte pentru că taică-meu l-a transcris, „pe pămînt și în aer cer, numai cer”. Asta a fost un fel de trăire a simțurilor. Eu am crescut într-o casă de cărți, acesta este avantajul, și cred că am simțit repede nevoia de a intra în lumea ficțiunii, dar și de a propune propria mea ficțiune. Cred că am avut și un fel de vi­ziune care transforma realitatea pe mă­su­ră ce creșteam. Fabulam foarte mult, nu spuneam minciuni, dar puteam transforma orice fapt banal în tot felul de po­vești. Mai tîrziu am descoperit poezia, adi­că am găsit acea formă concisă de a îți înma­ga­zi­na cumva visele și după aceea a crescut una din alta.

Ați simțit vreodată povara numelui tatălui dumneavoastră?

Și da și nu. Într-o primă perioadă cînd semnam Emilian Galaicu, lumea întreba dacă nu cumva ești fiul lui cutare. Dar cred că scriam foarte diferit și dădeam sem­ne de independență. Acum nu îmi place ceea ce am scris atunci. Apropierea din­tre mine și taică-meu mă făcea să mă simt sub o altă umbrelă, nu sub umbrela mea. A trebuit să-mi descopăr cu totul o altă sensibilitate. Eu am scris altceva, am in­trat în niște zone în care taică-meu nu s-ar fi băgat niciodată cu scrisul. La un moment dat am simțit nevoia să am un nume al meu, doar al meu, să nu fiu imediat pus în raport cu cineva și am combinat trei nume: Emilia se numea bunica mea, iar eu sînt botezat în cinstea ei, Emilian, taică-meu este Vasile Galaicu, deci Ga­lai­cu este numele meu și maică-mea este Eleo­no­ra Păun. Atunci am combinat și am fă­cut o mică familie într-un singur nume, Emi­lian Gălaicu Păun.

STABILIREA LA CHIȘINĂU A FOST CA ȘI CUM AM ÎMBRĂCAT O PIELE CARE UNEORI SE DOVEDEA A FI O CĂMAȘĂ DE FORȚĂ

Ce a însemnat pentru dumneavoastră plecarea din sat la studii în Chișinău și apoi susținerea doctoratului la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova?

Primii șapte ani, adevărata mea copi­lă­rie în sensul cel mai frumos al cuvîntului, s-au petrecut în acel frumos sat izo­lat, Unchițeși, prins între trei păduri. Am mers cu bunica ba într-o pădure, ba în alta și eram absolut convins că în acele păduri trăiau căpcăuni, tot felul de zmei și ființe. Era o atmosferă de basm, încît te simțeai rupt de realitate. Bunica și bu­ni­cul meu nu vorbeau limba rusă, deci la început am vorbit o limbă română, mol­do­venească cum se spunea, relativ cu­ra­tă pentru că nu era afectată de oraș. În mo­men­tul în care ne-am mutat la Chișinău, părinții au hotărît să merg la o școală bună. Atunci primul șoc a fost cel ling­vis­tic. Am ieșit în curte, am încercat să vor­besc cu copiii de vîrsta mea, dar nimeni nu vor­bea în limba română. Am simțit asta drept un prim obstacol. Al doilea era că ei ne tratau pe noi ca un fel de minoritate. Eram ca niște stafide în cozonac și mai e ceva, am simțit destul de mult un fel de tensiune politică. Părinții mei discutau anumite chestii delicate în limba rusă, ca eu să nu le înțeleg. Se temeau ca să nu spun la școală ceva ce nu se cuvine. Ca să în­văț cît de cît limba rusă mi-a luat un an și ceva. Nu am învățat-o foarte bine nici atunci. Copiii rîdeau de mine în curte pen­tru că vorbeam la infinitiv. Stabilirea la Chișinău a fost ca și cum am îmbrăcat o piele care din cînd în cînd se dovedea a fi o cămașă de forță.

Și mai tîrziu ați schimbat Chișinăul pentru Moscova.

Da. Am crescut în Chișinău din ’70 pî­­nă la cutremurul din ’77 într-o curte din centrul orașului, de pe strada Armeneas­că, unde erau mai multe familii de evrei, de georgieni, armeni, ruși și doar două familii de moldoveni. După cutremurul din ’77 centrul orașului a fost dărîmat și am primit un apartament de trei camere la periferia orașului. După ce am termi­nat școala, am dat la Facultatea de Litere, pe care am absolvit-o și după aceea am mers la doctorat în Moscova. Am prins perioada romantică a Perestroikăi, adică ’86 – ’89, pînă au venit oligarhii, pînă a se transforma totul într-o luptă pentru bani și pentru putere. Și acum țin minte pri­me­le mitinguri ale lui Boris Elțin la Mos­cova, era un tip din provincie, din Eka­te­rinburg, sau primele mitinguri ale lui V. Ji­rinovski, care era foarte haios pe atunci. În perioada aceea, la Moscova era o des­chi­dere și în presă. Atunci cîteva reviste groase publicau masiv și Varlam Sha­la­mov și Aleksandr Soljenițîn și V.V. Nabo­cov. Atunci s-a publicat tot ce era interzis o perioadă. În provincii, în capitalele re­pu­blicilor unionale, era o cenzură cum­pli­tă. Știu cazuri concrete, în care oameni care făcuseră studii la Moscova și care aveau deja o anumită deprindere pentru a spune ceea ce gîndesc, veneau în ca­pi­talele unionale, vorbeau și erau arestați pentru anti-sovietism.

Cum arată acum Chișinăul din perspectiva unui om de artă?

Chișinăul se simte a fi un oraș im­perial cu străzile întretăiate, largi ca un ca­­iet de matematică, cu o anumită ge­ne­rozitate a spațiului. Acum, dacă aș ur­mă­ri atent ultimii 10 ani de zile, aș putea ob­serva o anumită metamorfoză foarte ra­pi­dă. Nu este același ritm ca la București, de exemplu, dar oricum se simte ex­pan­siu­nea, noul. Pe de altă parte, în centru încă se păstrează un aer atemporal. Apro­­po de asta, vorbeam prin mai cu Ruxan­da Cesereanu care era într-o vizită la Chiși­nău. Era foarte fascinată de ceea ce ve­dea, mie însă îmi plăcea mai puțin. Ea re­mar­ca totuși că centrul are atmosferă și că se poate respira altfel. Pe viitor, sper să-și păstreze cel puțin aura și ceea ce ne-a bătut în cap pe cele cîteva etnii conlo­cui­toare să se transforme într-o mare bo­gă­ție culturală. La Chișinău era cîndva o foarte mare comunitate armenească, evre­iască, rusească, bulgară. Cea evreiască a plecat, iar cea armenească a mai rămas. Eu am trăit într-o curte, în care erau copii de diverse naționalități pe un perimetru de 100 metri pătrați. Aș vrea ca în con­ti­nuare în Chișinău să se vorbească în mai multe limbi, dar fiecare să o înțeleagă pe a celuilalt. Am trăit în anii ’60 – ‘’70 o pe­rioadă în care dacă vorbeam în troleibuz în limba română mi se spunea „govorite po celoveceski!” , adică “vorbiți ome­neș­te”, de parcă vorbeam limba pisicii sau a cîinelui.

EU SÎNT UN SCRIITOR MAI DEGRABĂ CALIGRAF

În cadrul emisiunii „Carte la pachet” de la Radio Europa Liberă prezentați o carte pe săptămînă. Cum o selectați?

Țin să precizez că această rubrică „Car­te la pachet” împlinește anul acesta exact zece ani. Zece ani în care citesc două-trei cărți pe săptămînă din care selectez una în funcție de ce îmi place. Încerc să aco­păr cît mai multe edituri, să nu fie de la cele cîteva mari edituri, să fie o diversitate nu doar de autori sau titluri, dar și de edituri. Țin, de asemenea, să precizez că în tot acest timp nu am sărit niciodată nici o emisiune, chiar dacă am fost plecat pe o lună de zile la un festival sau am avut o bursă la Paris. Mi-am citit cărțile din timp, am scris textele, le-am impri­mat și am plecat. Uneori îmi ia cîte trei-patru ore ca să fac un text de un minut jumă­ta­te sau de două minute. Eu citesc o carte de 200 sau 150 de pagini în două ore și îmi vine foarte greu să fac textul pentru că tre­­buie să fie un text foarte concis, să cu­prindă structura cărții și să ofere un unghi personal de lectură, să se simtă că este un filtru foarte personal, nu este o com­bi­na­ție de citate și de opinii spuse de alții. Aceas­tă rubrică este ca un ochean care are mai multe oglinzi interioare și răsfrîngerile mele din cele cîteva zeci de secunde se văd ca și cum s-ar reflecta în cîțiva pereți și ar schimba idei foarte rapid.

Dar care este totuși cartea dumneavoastră preferată sau colecția de cărți care vă reprezintă?

Este cea mai necruțătoare întrebare de vreme ce de cînd mă țin minte am citit nu biblioteci, ci literaturi, însă sînt autori care m-au marcat. Primul pe listă acum îmi vi­ne Jose Saramago, cu „Memorialul mă­năstirii”, o carte frumoasă cu o sintaxă personală. O perioadă foarte lungă ezi­tam între „Maestrul și Margareta” și cea a lui J. Saramago. Înclin acum să îl îm­bră­țișez mai mult pe J. Saramago pentru că textele lui sînt mai complexe ca scri­i­tu­ră. Eu sînt un scriitor mai degrabă ca­li­graf, frazele mele sînt pe cîteva pagini, e­tajate, cu multe referințe. Din această pers­pectivă J. Saramago îmi spune mai multe ca meseriaș. Totuși este o întrebare sub centură, pentru că am atîtea topuri interioare.
Aceste topuri le-ați realizat pe generații de creație? Care este,

în viziunea dumneavoastră, diferența dintre generația tînără de astăzi și generația de atunci?

Eu cred în niște generații de creație care nu sînt compartimentate pe an, care mai degrabă se bazează pe niște empatii, pe niște simpatii, pe niște apropieri uma­ne, decît pe chestia strict calendaristică. La ce bun calendarul cînd există oameni vii? Dacă ar fi să vorbesc despre dife­ren­ța dintre generații, aș cita-o pe Angela Ma­rinescu care de fiecare dată spune „eu sînt tînără, eu sînt cu voi”. Eu mă înțeleg foarte bine cu tinerii, am editat mulți au­tori tineri, Alexandru Cozmescu, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman.

La rîndul meu, am avut foarte mare no­roc în anii ’90. Aveam peste 20 de ani, de­ja publicasem două-trei cărți și m-am apro­piat foarte ușor de Vasile Vasilache și Au­reliu Busuioc, care erau cu 30-35 de ani mai mari decît mine. Nu am simțit nici o clipă că se uită cumva de sus la mine, ci am avut parte de o comunicare atît de firească, ca între bunici și nepoți, sărind etapa „părinților”. Acum cînd văd tineri de 18-19 ani, văd în ei talente, niște en­ti­tăți creatoare și personalități bine pro­nun­țate.

POEMELE MELE SÎNT MICI BIBLIOTECI PRECUM MII DE LICĂRIRI ÎN INTERIOR. MI-AR FI PLĂCUT SĂ PROVOACE, NU SĂ PRESUPUNĂ NIȘTE ÎNTREBĂRI EXACTE.

Se spune că în prezent tinerii citesc mai puține cărți, dar se uită mai mult la televizor. Care mai este rolul scriitorilor în societatea noastră?

Eu nu cred că tinerii nu citesc cărți. E adevărat că citesc mai puțin, dar cred că cei care o fac merg pe cărți adevărate ce­ea ce reprezintă un argument în plus ca să ne facem în continuare meseria. Există tineri foarte exigenți. O știu din expe­rien­ța mea. Am lansat o carte la pre­zen­ta­rea căreia s-au strîns peste 200 de oa­meni și unde s-au vîndut 70 – 80 de exe­mplare de cărți dintr-un foc, ceea ce este foarte mult. Cred că am reușit să formăm un fel de nucleu de tineri care vor transmite mai departe pasiunea pentru lec­tu­ră. La rîndul lor, tinerii au cenacluri prin școli sau pe la reviste. Îmi pare rău să o spun, dar mai puține lucruri de genul acesta se întîmplă în sediul Uniunii Scri­itorilor.

Am citit că ați rămas neplăcut surpris că unele dintre textele dumneavoastră au fost publicate în manualele elevilor din clasa a XI-a. De ce?

Poate pentru că, pe de o parte, am ră­mas cu o amintire foarte urîtă despre școa­lă. Eu am făcut o școală sovietică, absolut cumplită, în care literatura era de fapt propagandă, care îți tăia pofta de citit și de scris. Acum mă uit la manuale cu un alt ochi, mai chiorîș. Pe de altă par­te, îmi dau seama că manualele nu pot întîrzia foarte mult față de procesul li­te­rar. Trebuie să prindă niște autori cunos­cuți care fac deja emulații. Totuși, prefer să rămîn printre autorii vii, nu îmbăl­să­mați și puși în carte. Cînd am văzut poe­mul meu în manual și acele întrebări de sub el, am spus că, dacă pe mine m-ar în­tre­ba așa ceva, la sigur aș fi picat tema la Gălaicu-Păun. Practic, textul poetic a fost împins mai mult spre o lectură didactică decît creativă. Poemele mele deja sînt mici biblioteci precum mii de licăriri în interior. Mi-ar fi plăcut să provoace, nu să presupună niște întrebări exacte.

În același text menționați că ați exclus din vocabularul dumneavoastră cuvintele „talent”, „inspirație”, „geniu”. De ce?

Aceste cuvinte mi se par adeseori foar­te exagerate. Eu nu am avut un debut spectaculos, dimpotrivă. „Lumina pro­prie” a fost bine primită de cenzură și a apărut în ianuarie, în 1986, într-o perioa­dă brejnevistă, băltită, împuțită, încît nu îmi face plăcere să îmi amintesc. Oricum, nu era o carte care să anunțe mare lucru. După aceea, cumva am explodat. După apariția primei cărți, cineva mai în vîrstă ca mine mi-a spus „trăiască cea de-a do­ua!”. Atunci am simțit că s-a terminat cu povestea inspirației. După aceea, efectiv toate cărțile mi le-am construit cu mare răbdare. Am început să distilez cărțile, iar într-o cronică scria că poezia mea sea­mă­nă cu țuica ardelenească, care este dis­tilată de două ori pînă ia foc de la sine și ajunge la o temperatură aproape de explozie. Așa s-a întîmplat și nu dau doar exemplul romanului scris 14 ani după ce timp de alți 10 ani îl gîndisem, ci exemplul ultimelor mele poeme, „In time”, pe care l-am scris timp de șapte ani și „Ar­me grăitoare” la care am scris din 1999 pînă în 2009. Nu sînt texte multe, dar sînt foarte dense, concentrate. Este ca și cum ai suprasatura explozibilul într-un spa­țiu foarte închis, ca o rodie. Mai mulți critici vorbeau de principiul rodiei în poemele mele. Ele sînt destul de sferice, dar îm­pă­nate cu grăuncioare semantice. Abia aș­teaptă să fie desfăcute și să țîșnească su­cul în toate părțile.

Poemele acestea au fost traduse în peste 20 de limbi. De ce credeți că au atras atenția?

Cartea de poeme a apărut în ger­ma­nă, la Pop Verlag, Lütjenburg, în 2007, în traducerea lui Hellmut Seiler. Am citit presa unde foarte mulți critici remarcau excelenta traducere. Nu știu cum a făcut treaba asta avînd în vedere că poezia mea este foarte complicată. Au fost și ciu­dățenii, de exemplu, mi-am văzut niște poeme traduse în chineză și am reușit să le identific după punctuație. Eu am­ o punc­tuație foarte capricioasă, cu foarte multe linii de pauză, virgule, intercalări cu link-uri interioare și am reușit din cele 10 texte traduse în chineză să identific șapte dintre ele, doar grație punctuației. Ce bi­ne că am o punctuație atît de specifică!

MĂ BUCUR CĂ SÎNT CONTEMPORAN CU FIECARE GENERAȚIE DE TINERI ȘI POATE CĂ ȘI EI SIMT LA FEL.

În calitate de redactor-șef al editurii Cartier din Chișinău faceți cunoștință cu poeți, prozatori la început de drum și care încă nu s-au afirmat, dar și cu cei mai „bătrîni” în meseria dată. Cum percepeți prietenia literară?

Am avut un foarte mare noroc în via­ță. În anii ’90 de cînd am început să pu­blic, mi-am făcut cele mai temeinice prie­te­nii literare. Prin ’92 – ’93 se ținea un ma­re festival la Satul Mare, „Festivalul Poesis”, atunci l-am cunoscut pe regre­ta­tul Sandu Mușina, pe Gheorghe Crăciun, Dumnezeu să-l ierte! Tot atunci i-am cu­nos­cut pe Cristian Popescu, pe Emil Bru­maru, Cezar Ivănescu, pe Mihai Ursa­che. Aceste prietenii cred că au influențat gusturile mele literare, au jucat un rol de catalizator în ceea ce scriu, pentru că nu pot trimite un text făcut oarecum la în­tîm­plare lui Șerban Foarță. În prima fa­ză, prietenia funcționa ca între poeți sau scriitori. Între timp am devenit editor, în ’97 am devenit redactor, iar mai tîrziu redactor-șef la Editura Cartier. La un mo­ment dat m-am pomenit că sînt redactor de carte la Gheorghe Crăciun, Sandu Mușina, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Șerban Foarță. Cu Șerban am negociat fiecare virgulă, pentru că eu sînt foarte exigent, iar el era pe o punc­tuație mai veche, aproape interbelică ca referire. A trebuit să îl conving caz cu caz. În paralel am primit foarte multe manuscrise de la tineri. Atunci l-am selectat pe Dan Coman, Radu Vancu, Cla­udiu Komartin. M-am bucurat că aceste manuscrise au ajuns la mine și am pus astfel mîna pe tineri care sînt reprezen­ta­tivi în această generație. Eu mă bucur că sînt contemporan cu fiecare generație de tineri și poate că și ei simt la fel.

SPER CA LA ALEGERI SĂ NU IASĂ CÎȘTIGĂTOR PCRM SAU PSRM, DEOARECE ATUNCI SE PUNE O CRUCE MARE PE TOT.

Cum se descurcă un artist din Republica Moldova cu salariul pe care îl primește?

Salariul mediu al unui om de artă ajunge pînă la 150 – 200 de euro. Nu mă pot descurca cu banii aceștia. Dacă nu aș avea rubrica la Radio Europa Liberă, nu aș avea și blogul de la radio, care este foarte bine plătit, nu m-aș putea descurca. De asemenea, doar ca redactor-șef al unei edituri nu m-aș putea descurca, aș trăi la limita decenței sau a indecenței, mai degrabă. Din păcate, la noi dis­cre­pan­ța dintre niște profesii libere sau crea­toare și un fel de nomenclatură a statului, fie prin corpusul juridic sau administrativ, este atît de mare încît este pur și simplu jenant să pui alături un tînăr judecător avocat și un scriitor consacrat. Scriitorul consacrat va cîștiga de zeci sau de sute de ori mai puțin. Nu mă mir, dar sigur că mă doare. În perioada electo­ra­lă, intelectualii sau cîntăreții sînt mobi­li­zați – cu ghilimele de rigoare – foarte ușor și ajung în mîinele unor partide care nu sînt de cea mai bună credință. Pînă la ur­mă sînt folosiți și sînt plătiți cash pentru perioada aceea. Pentru mine, de exem­plu, este o mare jenă cînd o interpretă ca Sofia Rotaru (n.r. cîntăreață celebră de ori­gine română din Ucraina) vine la Chi­și­nău să promoveze un partid de buzunar al lui Renato Usatîi (n.r. posibil candidat la alegerile parlamentare din Ba­sa­rabia).

Dar din experiența pe care ați dobîndit-o, unde puteți spune că poezia plătită cel mai bine?

Acolo unde se constituie deja o tradiție a receptării. Am fost în cîteva rînduri la festivalul organizat de Radu Van­cu la Sibiu, acolo unde se citește la par­terul Librăriei Humanitas. Cei care vin au deja o sensibilitate pregătită pentru a recepta poezia. Nu vin ca la spectacol, știu pentru ce vin. Același lucru l-am în­cer­cat și la Chișinău. Pot spune că lumea vine și stă în picioare cîte 45 de minute, timp în care se ține o lansare sau re­ci­ta­lul. Astfel, se formează o anumită at­mos­fe­ră și o anumită comunicare între poet și ascultător. Am fost foarte surprins cînd mergînd în Belgia, de exemplu, am vă­zut o sală arhiplină. Am mers cu traducă­to­rul meu, eu am citit în română și el în fla­mandă. M-a uimit să văd că aproximativ 500 de oameni au venit să asculte un scriitor român din Basarabia.

Ne puteți spune cum susţine Ministerul Culturii scriitorii şi ce credeţi că ar trebui să mai facă?

Există un proiect al Ministerului Cul­tu­rii care funcționează deja de doi ani de zile, un proiect pe care eu l-am salutat. Fiecare editură propune pentru editare o listă de 10 cărți și apoi se face un juriu ce selectează cărțile. Pînă la urmă, de la editura noastră au luat patru-cinci titluri. În principiu, s-a făcut o selecție bună în acești doi ani de zile. Nu pot să spun că au apărut cărți-catastrofă. Bine, au apă­rut și cărți care puteau să nu apară, dar nu sînt niște cărți expirate. Acum în septembrie s-au depus dosarele pentru 2015. Adevărul este că în noiembrie avem alegeri, sper să nu iasă cîștigător PCRM sau Dodon de la PSRM, deoarece atunci se pune o mare cruce pe tot. Sper că cei care vor veni să nu pună capăt acestui pro­iect și să încurajeze editurile, care acum publică și cărți de eseuri. Cartea nu este scoasă ca să stea numai pe raft, ea trebuie să circule. Nu scoatem cărți moar­te sau cărți pentru bifă, pentru CV. Pe mine nu mă interesează CV-ul, ci mă in­te­resează ca orice carte să circule.

http://www.opiniastudenteasca.ro/interviu/microfonul-de-serviciu/am-facut-o-scoala-sovietica-absolut-cumplita-in-care-literatura-era-propaganda-care-iti-taia-pofta-de-citit-si-de-scris.html