Rochia și costumul, el și ea, părinții, frații și surorile. Atît era comun. Mireasa Mariana, Mari, cum o dezmiardă el, s-a născut în Basarabia, în Mereni, un sătuc nu departe de Chișinău. Mirele Adrian, Adin, cum îl numește ea, e român născut într-un sat din județul Argeș. În vară, amîndoi au hotărît să-și facă nunta „acasă”. O dată în Mereni și încă o dată lîngă Pitești. Și așa rudele și prietenii de pe cele două maluri ale Prutului au pornit la drum. O dată încoace, în Basarabia, și înc-o dată încolo, în România.
ACASĂ ÎN BASARABIA
Prima nuntă era preconizată duminică, pe 3 august, iar cea de-a două, sîmbătă, peste două săptămîni. Pentru evenimentul din Mereni am plecat împreună cu familia chiar în ziua nunții acasă la mireasă și în 45 de minute am ajuns la destinație. Nu am făcut cale lungă pînă în satul Marianei, care se află la 29 km distanță față de Chișinău, dar cînd am plecat spre casa părintească a lui Adrian am făcut cîțiva kilometri buni. În Mereni, un sat pe care îl străbați dintr-o parte în alta în 20 de minute, nunta a fost organizată într-una dintre cele trei săli de ceremonii din localitate. Ba chiar, mesenii spuneau că în curînd vor fi cinci, pentru că primarul împreună cu unul dintre proprietarii celorlalte își mai construiesc cîte o sală.
Și dacă tot vă întrebați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu patimă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut.
Aici, noi, invitații, am fost întîmpinați cu muzică și de tamada, moderatorii serii care ne anunțau încă de la intrare că momentul sosirii trebuie surprins într-o fotografie de grup. După cum scria în invitație, nunta trebuia să înceapă la ora 16.00, însă moldovenii nu sînt cunoscuți pentru punctualitate și au întîrziat ore bune. Bieților miri, nași, fotograf și moderatori, li s-au lungit gîturile uitîndu-se spre intrare, să vadă dacă nu cumva vine cîte cineva. Între timp toți tinerii necăsătoriți se apropiau de sora mirelui, Diana, care le lega la mînă domnițelor cîte un buchețel mic de flori artificiale, iar băieților îl prindeau în piept.
Toată nunta a fost dirijată de tamada, care erau de fapt soț și soție, ambii cîntăreți, care au înviorat oaspeții pînă ce aceștia s-au așezat la masă. Uneori, strecurau și cîte o glumă care înveselea flămînzii și le mai ținea foamea în frîu. Pe la ora 18.00 toți invitații s-au așezat la locurile lor, au ridicat paharele în cinstea mirelor și a răsunat renumitul îndemn „Amar!”. Mirelui i s-a părut cel mai ciudat cuvînt pe care l-a auzit vreodată și care cu siguranță nu a fost înțeles de nici un oaspete din Pitești venit la nuntă în Basarabia. Și dacă tot vă întrebați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu patimă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut. La ei a durat nu mai mult de o secundă, pentru că Adi nu s-a prins din prima, așa că îndemnul a continuat.
ACASĂ ÎN ROMÂNIA
Ca să ajungem pe 16 august în Pitești, ne-am pornit din Chișinău, dimineață, cu o zi mai devreme. Am făcut nouă ore cu microbuzul pînă la București și încă trei pînă la Pitești. În zorii zilei, în curtea lui Adin, era o agitație, ca într-un furnicar. Eu împreună cu mama Marianei făceam buchetul miresii cu trandafiri cumpărați de acasă și căutam cele mai frumoase frunze din livadă ca să îl împodobim. Între timp, mireasa era machiată și coafată, mirele aranjat ca să fie la petrecere ca scos din cutie, iar rudele erau preocupate cu terasa din ogradă pe care au construit-o singure. În toată vîlvătaia, am ajuns cu întîrziere la Casa Căsătoriilor, unde ceremonia nu a durat mai mult de cinci minute. Degeaba nașii au gonit cu 160 de km la oră să ajungă la fini, pentru că în cele din urmă Adin și Mari și-au amintit că au uitat să-și cumpere verighetele pentru cununia religioasă. Au mai zburat două ore pînă am ajuns în Pitești și înapoi căutînd singurul magazin cu inele care era deschis sîmbăta. Au cutreierat toate magazinele din Chișinău, București și Pitești și s-au opri la alegerea acelor două cerculețe aurite, doar că din cauza agitației și forfotei din-naintea nuntei nu au reuțit să le cumpere mai înainte. Tot în ultima clipă, un prieten de-al mirelui s-a întors acasă după sticlele de șampanie, uitate în fugă.
Ceremonia propriu-zisă a fost foarte diferită de ce-am văzut pînă atunci în Chișinău. Nașii au ținut în mînă cîte o lumînare mare, împodobită cu dantelă, mărgele și flori naturale în timp ce trei preoți citeau pe rînd rugăciuni din Cartea Sfîntă. La sfîrșit cei doi miri au îngenuncheat în fața lor, iar nașul și nașa le țineau coroanele. O tradiție respectată acasă la Adin spune că proaspăt-căsătoriții trebuie să cutreiere tot satul ca să-i vadă toți sătenii, dar în cazul în care mireasa e basarabeancă se face o excepție. Din fericire, am urmărit vechiul obicei din mașini pentru că odată cu ei se mai căsătoreau doi tineri. Ambii de-ai locului.
În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii noapți. La început, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare.
Spre deosebire de prima nuntă, unde au venit vreo 60 de invitați, acasă la Adrian așteptau nunta peste 150 de oaspeți gătiți de petrecere. În afară de locurile diferite în care au fost organizate nunțile, meniul ales pentru fiecare ospăț a fost cu totul diferit. La nuntă, în Basarabia, bucatele nu mai încăpeau pe masă, iar farfuriile stăteau etajate una deasupra celeilalte. Treptat chelnerii aduceau mîncarea caldă, carne și legume la grătar, clătite cu brînză dulce sau vișine, sarmale cu orez și bucățele mici de carne, iar la final, tortul făcut la comandă. Pe o masă separată stăteau platouri mari cu bomboane și biscuiți, ceai, cafea și băuturi alcoolice, iar mai tîrziu, platouri întregi cu fructe. Mai mult de jumătate din mîncare s-a pus în pungi mari și a fost împărțită rudelor, înainte a pleaca acasă.
În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii nopți. La început, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare. Primul, aperitiv cu brînzeturi, semi-preparate și pateuri. Am ciugulit cîte puțin din fiecare cu gîndul că bucatele adevărate vin mai tîrziu. Peste trei ore, am primit sarmale cu carne tocată și bucăți de șuncă, plus o salată de varză murată și mămăligă. Tot peste trei ore a urmat somonul în sos alb care a fost urmat cam la același interval de carnea la grătar. Cînd iar mi s-a făcut foame, femeile din sat puneau pe masă tortul gătit de ele. Dar dacă în Mereni am plecat acasă la ora 00.00, după lansarea lampioanelor și tăierea tortului, în Pitești nunta s-a prelungit chiar și după cîntatul cocoșilor.
Dj-ul de aici, un tînăr care era instalat undeva sus, îi înlocuia cu succes pe cei doi soți, tamada din Basarabia, și mixa la fel de multe melodii populare. Dar oricît de multe diferențe am văzut la „nunțile” lui Adin și ale Marianei, la final, oaspeții celor două petreceri, de pe ambele maluri ale Prutului, s-au retras după ce au pus banii în plic. Doar darul de nuntă i-a făcut și pe basarabeni și pe munteni să se simtă „acasă”.
