Gîdurile orbului

O zi cu soare în mijlocul toamnei zbuciumate, mulțumită careea oamenii se bucurau, deschizîndu-se o a doua respirație, o evadare din rutina, ce descrie viața în cele mai posomorîte culori. Mă întorceam de la universitate. Pasul mă conducea spre casă. Unica ce-mi doream e să treaca și aceasta banală zi. Traiam cu cea de mine, iar prezentul era o filă a trecutului. Nu mă mulțumeam cu timpul oferit, încercam sa-l evit. Anticipam viitorul, însa  drumul spre acesta îmi părea pre lent, vroiam să-I grabesc cursul, sau îmi aminteam trecutul, pentru a-l mai scurta.  Eram atît de imprudentă, cînd vagabondam în timpuri, care nu îmi aparțineau și nu mă gindem la unicul ce-mi servește doar mie.

Acum însă fila a luat o altă întorsătură. Închinzînd ochii văd aceeași beznăfară de sfîrșit, din care nu îmi mai pot lua privirea, chiar și cu ochii deschiși. Tot frumosul se preschimbase în întineric, lasîndu-mă de una singură să trec peste barierile prezentului.

Acum nu mai văd chipul mamei, dar îi simt lacrimile,

îi aud bătăile inimii așa de pronunțat în cît liber îi pot citi regretful, tristețea ce s-a întiparit adînc în suflet și pe buzele, care nu mai zîmbesc dupa acea zi de evadare…

Mă trezisem ca după un coșmar, pe care îl trăisem atît de real încît îmi tremura orice particulî din mine. Vroiam să aprind lumina, era prea întuneric chiar și cu ochii deschiși. Simțeam ceva înnereculă. degetele îmi cazuseră pe față și gasiră o panglica atit de strins legată încît mînele-mi trimurinde nu puteau s-o dezlege. Un glas pătrunzător mă opri. De la el aflasem că coșmarul și tot ce se petrecuse în el, nu e un joc al imaginației mele, dar o realitate. De atunci spitalul îmi devenise o a dua casă, dar nu corectase acea greșeală a accidentului.

Limbajul mut al durerii – lacrimile, prindeau viață ori de cite ori mă regăseam în trecut. Aducîndu-mi aminte de cele mai mici detalii a unui film descriptive a frumosului din jurul meu. Pe care preferam sa-l las dincolo de codru. Acest limbaj devenise molipsitor și infecta tot ce se afla în jurul meu și oferindu-mi mie o doză mai puternică de amărăciune presărată cu tristețe și regret.

De atunci totul e învăluit în întuneric și nu mai pot vedea zîmbetul unui copil, alina cu privirea mîinele maicii battue de vînt, admira răsăritul unui nou început și apusul, ce exprimă un repaus, recreere, admira luna și stelele în feeria nopții, rîulețul pe care plateau bărculițe albe din hîrtie, nourași ce aduceau o tristețe și culori mai reci, dar totuși exprimau frumosul.

Acum, cînd mi-am recunoscut greșeala, ași dori un singur leac- o zi, o zi cu soare, în care voi putea privy și voi observa tot frumosul ce mă înconjoară și care era pentru mine o imagine de fundal. Voi trece tot pe primul plan și voi da o șansă și aceșui fir de iarbă, și micei pietre , ce încremenise pe suprafața pămîntului, și a micelor elefănței, vatei de zahăr- nourașilor de pe cerul de un albastru deschis.

Închid ochii și sper că deschizîndu-I totul va rămîne un vis, dar aceasta-I realitatea și nimic nu pot schimba, am rămas oarbă, dar Tu ai acea șansă de a deschide mai tare ochii și a pune totul pe un singur plan, pe cel de bază și a observa ceea ce eu am lăsat invizibil.