Dincolo de Mască

“Omul se preface cel mai mult atunci

cînd vorbește cu el însuși, oferă-i o mască

și îți va spune adevărul.”

(Oscar Wilde)

 Uneori crezi în existența unui adevăr . dacă îi devii prea fidel acelui adevăr, chiar și atunci cînd, el vine în persoană și îți bate la ușă, nu îi vei deschide. Da, uneori un adevăr îl putem afla și de la  alții sau dacă asamblăm noi toate piesele, obținem realitatea care fusese camuflată. Dar cine va spune adevărul despre noi, despre adevărata persoană și va avea curajul să fie într-atît de obiectiv,  încît fără să vrem dăm jos armura?

Viața cotidiană este un spectacol al teatrului absurd, în care vrem  ori ba, suntem nevoiți să fim ceea ce convine altora,” desigur pentru binele nostru”, ar fi justificarea cea mai la îndemînă.  De altfel Nietzsche în una din lucrările sale afirma: “Tuturor lucrărilor profunde le e dragă masca”, deci chiar și unui catren nereușit îi este atribuit un mesaj profund, deși poetul a făcut doar un joc de cuvinte.

Cu toții simțim necesitatea de a ne ascunde după vorbe, fapte, după o dublă personalitate, numai să nu fim ceea ce suntem. Și dacă, interlocutorul nostru e  mai bun decît noi, deci masca este o necesitate vitală?! “Omul modern reprezintă biologic o contradicție a valorilor, el stă între două scaune. El spune în același timp da și nu… Fără să știm, fără să vrem, noi toți avem în trup valori, cuvinte, formule, principii morale bazate pe raportul de opoziții dintre izvoare- suntem filosofi vorbind fals”, (Friedrich Nietzsche). Atît de mult ne-am obișnuit să purtăm cîte o mască, încît inconștient accentuăm mediocritatea, lipsa valorilor, calităților ce suportă o personalitate, nesiguranța în propriile puteri și necunoașterea de sine, ce frămîntă și duce în eroare un suflet pierdut între idealuri.  Unii din noi se ascund după aceasta din simplu motiv că nu au încredere în ei și își creează o a doua “personalitate” nu atît pe placul lui cît al întregii societăți, ce dictează și îngenunchează regi, dacă aceștia stau în calea modelului de ”om adevărat”.

Fiecare zi e o nouă bătălie, o luptă cu sine însuși. Lucrurile sunt atît de complicate încît nu reușim să conștientizăm ce e real. Totul se preschimbă într-o clipă și noi ramînem cu un pas în urmă. E greu să te faci auzit, ești judecat pentru fiecare vorbă, pentru fiecare gest, iar cînd arăți un semn de slăbiciune oamenii nu ezită să folosească împotriva ta toată teama și să distrugă și ultima rămășiță de inocență și de puritate pe care toți o avem în noi. Ne sperie faptul de a privi dincolo de chipul perfect de marmură, care nu trădează nici o expresie, care afișează mereu un zîmbet indiferent de situație, dincolo de lacrimi sîngeroase ce se preling din inima fragedă a fiecăruia dintre noi, dincolo de momentele suportate cu greu, de clipele de singurătate cînd ne auzeam doar propria respirație și visam ca să ni-o fure. Atîta timp purtăm aceasta mască încît ea ne-a devenit propriul eu și nu mai cunoaștem limitele falsului, minciuni pe care o creasem cu atîtă dorință și depunînd atîta efort ca nimeni să nu ne poate dezlipi de acea marmură a idealurilor.

Se scurg zilele încercînd să ne jucam bine rolul, dar după zi vine și noapte ce se lasă apăsătoare și rece, dezmorțind chipul împietrit. Timpul se oprește în loc și ne oprim pentru o clipă să respirăm adînc, încet. Ne pregătim pentru o nouă zi, pentru un nou zîmbet, pentru un nou ”voi fi bine”.

Pe cînd, alții conștient  atribuie acea mască de aramă pentru a manipula, totuși nu oricine se poate ascunde după o mască dorită. Trebuie să fii un maestru ca să te poți masca pînă în adîncul  oaselor, astfel riști să fii scandat drept un ipocrit și un superficial, unul fără personalitate. Pe zi ce trece ne smulgem cîte o mască, ca pînă la urmă să rămînem singuri cu personalitățile noastre. Cel mai trist lucru e că încercăm să ne facem iubiți, acceptați, apreciați și respectați nu datorită eului nostru individual, ci a celui adoptat conform standardelor. După ce pierdem tot ce am agonisit, ne întrebăm a cui e vina fără să căutăm vinovatul sub masca de porțelan. ” Magazinul de măști e plin cu o gamă variată , de trufie și mîndrie pînă la ignoranță și ipocrizie.E interesant cum atîtea măști sunt cumpărate și totuși nu se termină niciodată”  (Cl.A. Helvetius).

Viața e un teatru, iar noi suntem actorii ce se deplasează din loc în loc, deoarece suntem incapabili să ne jucăm rolul și să rămînem mascați pînă la sfîrşitul piesei, căci suntem atît de bucuroși de aplauze și laude încît uităm că cortinele încă nu s-au tras și ne mai afșăm în fața publicului critic. Ne pierdem în propriile noastre iluzii și speranțe, de aceea suntem atît de repede uitați și condamnași de societate. Trebuie să avem curajul să ne acceptăm așa cum suntem, căci doar așa vom putea fi acceptați de o lume întreagă.