Magdalena a abandonat școala în clasa a V-a din cauza
problemelor de acasă. Acum are 23 de ani și trei copii pe care promite să nu-i
lase să facă aceeași greșeală.
Magdalena e o tânără
de 23 de ani cu păr lung și castaniu, puțin ars de soare pe la vîrfuri. Ochii
căprui și încercănați îi trădează oboseala de copil care a crescut fără tată de
la vârsta de patru ani, de mamă adolescentă care îngrijește astăzi trei copii.
Nu și-l amintește pe tata, dar știe că a avut necazuri și nu a putut să treacă
peste acestea. La 36 de bărbatul s-a sinucis, iar „mama, lovită de durere, a
început să dea cu băutura”.
Vorbește încet și
mă privește în ochi: „Mama nu prea avea timp de noi. Ne descurcam cum puteam”. Locuiau
cu chirie într-un apartament cu două camere. În acei pereți se înghesuiau nouă
frați și surori, mama și soția fratelui mai mare. Când n-au mai avut cu ce
plăti chiria, au ajuns în stradă. Mergeau la cerșit pentru a smulge seara o
felie de pîine.
La vârsta de opt
ani o profesoară a întrebat-o dacă vrea să meargă la școală. „M-o îmbrăcat,
mi-o dat caiete și m-o dat în clasa unde preda un fost elev de al ei, Cătălin
Mîndru”. Profesorul a ajutat-o mult, îi făcea rost de haine, de încălțăminte și
rechizite. „Aveam voința să învăț. Chiar dacă lipseam uneori de la școală nu
îmi lua mult timp să învăț o lecție. O băgam imediat în cap. Cătălin Mîndru a
fost acel om care m-a îndrumat să învăț”, își aduce aminte tânăra în bluză
roșie și fustă pînă la genunchi. A studiat pînă în clasa a IV-a la Școala nr. 8
din Bârlad, absolvind-o cu mențiune, iar după acei patru ani nu a mai putut
continua. „Nu am avut posibilități”, îmi explică Magdalena cu gândul la lipsa
rechizitelor și a hainelor. Diriginta nu era interesată de problemele pe care
fata le întîmpina zi de zi acasă. Îi spunea că trebuie să uite de tot după ce
pășește pragul școlii.
Acum îi pare rău că
nu a putut continua studiile. Își dorea foarte mult, însă în acel moment mâncarea
și banul erau prioritare. Cerșea, avea grijă de frații mai mici și se gândea că
într-o zi o să se întoarcă la școală, măcar cu frecvență redusă. La 15 ani fără
trei luni s-a măritat de nevoie cu un băiat care îi făcea curte. Viața cu el
promitea să fie mai ușoară decât cu familia ei, chiar dacă nu-l iubea. A născut
primul copil la 18 ani, apoi au mai urmat încă doi. După naștere viața
Magdalenei a devenit o rutină cu nopți nedormite. Dincolo de oboseală, bucuria
ei sunt cei trei copii. Cel mai mare, Marius, are cinci ani și umblă la „grupa
mare”, cea mijlocie, Mirabela, e la grădiniță, iar ce mică, Alexandra, are doi
anișori.
Soțul Magdalenei nu este angajat „dar muncește zi de zi pe unde
apucă pentru a aduce banul în casă sau ce mai trebuie la copii”. Acesta are
cinci clase. Nici el nu a avut posibilitatea să învețe mai departe, dar nici
cartea nu l-a atras atât de mult ca să continue studiile. „Îi plăcea mai tare
munca decât școala”, îmi explică fata. Le-a încercat pe toate, a fost ajutor de
zidar, a încărcat tiruri de fier și s-a ocupat cu construcții. Magdalena, la
rîndul ei, stă acasă cu copii. Și-ar dori să muncească, însă nimeni nu o
angajează, nici la curățenia scărilor de bloc. „Dacă aș fi avut măcar opt
clase…”, suspină fata. Se împrumută pentru a le cumpăra copiilor haine pentru
că nu-i ajunge alocația. Se împrumută de la surorile mai mari și pentru
problemele de sănătate ale fiului cel mare. Marius are rinită hemoragică și trebuie
să-l opereze și de amigdale, pentru că „face puroi și are carne crescută în
gâtul lui”. Când vorbește despre problemele copilului, i se umplu ochii de
lacrimi și privește neputincios. Nu are bani să consulte un specialist și simte
că nu o ajută nimeni. „Mă gîndesc de pe o zi pe alta ca să nu se întîmple ceva.
Face febră mare, mai mult mă duc la spital cu el din cauza convulsiilor”. Nu
simte susținerea din partea statului „Nici cantina nu mi-au aprobat-o. Trăim de
pe o zi pe alta. Aici în Bârlad cum îți așterni, așa te culci”, îmi spune
Magdalena.
Alături de socrii,
copii și soț, tânăra locuiește într-o garsonieră, „o cameră simplă cu baie pe
hol”. Are datorii și îi este frică să nu îi taie lumina, iar garsoniera nu e
racordată la rețeaua de apă. „Apa o luăm de la pompă și o ținem în butoaie
pentru mâncare și spălat”. În cameră sunt trei paturi, pe unul doarme ea cu
soțul și cele două fete, pe altul socrul cu băiatul, iar pe canapea doarme
soacra care are probleme de sănătate. Mama soțului a lucrat ca măturătoare pe o
perioadă de șase luni, însă sănătatea nu-i mai permite, iar socrul își găsește
uneori de lucru cu ziua. „Nu ne certăm, ci ne plângem soarta”, răsună cuvintele
cu voce tristă.
În afara grijei
zilei de mâine, pe Magdalena o doare că nu are bani să plimbe copiii sau să îi
ducă în parc. „Ei doresc ceea ce văd la alții, iar eu nu pot să mă uit cum
copilul meu plînge după ceva ce nu pot să-i dau”. Se descurcă cum poate și
speră că Marius, Mirabela și Alexandra vor avea alte șanse pentru copiii lor.
Îi râde sufletul când vede că Marius ține toată ziua creionul și pensulele în mână
și simte că băiatul cel mare e dornic să învețe. Până atunci se luptă să-i
crească sănătoși și se roagă să poată să-i țină pe toți trei la școală. „Ce nu
am putut eu să fac, îi învăț pe copiii mei”.
Articol semnat Doina Sîrbu, scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu