Mi-l imaginam mereu cu barbă, barbă lungă de culoare albă cu niște șuvițe sure. Îmi apărea mereu portretul unui bătrîn de peste 80 de ani, care duce în spate sute de ani încărcați cu experiență. „Un om deștept învață din greșelile altora, nu doar din greșelile sale”, îmi șoptea acea stafie de om. Avea mereu un zîmbet cald, iar ochii luceau a încredere. Știam că nu minte cînd spunea că a contribuit la construirea unui viitor mai bun, nu pentru el sau pentru noi, ci pentru „urmașii și urmașii nepoților noștri”. Eram sigură că numele lui va fi scris în piatră, va fi șlefuit în monument, iar cărțile nu îl vor uita niciodată. Va sta pe toate rafturile tuturor bibliotecileor și în cinstea lui va fi ridicată din morți biblioteca din Alexandria.
Încerc să văd în fiecare om care urcă pe scenă și căruia i se înmînează acel premiu un bătrînel cu sprîncenele albe, stufoase, care din cauza vîrstei urcă scările lent sprijinindu-se în baston. Observ cum îi tremură mîna după ce nopți îndelungate scria pe foi îngălbenite cele mai frumoase fraze. Descria ziua, descria casa, copacii, frunzele și dragostea. Picta în cuvinte sunete, flori cu un miros pătrunzător, parfumul de primăvară, pîinea unui țăran, un murmur de izvor și o doină.
De la ei am învățat arta scrisului, de la cei ce prin truda lor au fost decorați cu aplauze. Acum alături de sutele de foi albe schițate cu ornamente negre, ca pe un portativ muzical, va sta alături un premiu ce valorează milioane. Nu e făcut din aur și nu are cele mai prețioase pietre din lume, e un premiu înmînat din sufletul cititorilor. E o mîndrie, nu orice scriitor poate să se laude cu excepții frumoase, nu orice om de arte poate fi lăudat de toți. Și poate că acea imagine naivă pe care mi-am creat-o cîndva, în copilărie, nu oglindește un om bătrîn lovit de timp, însă inteligența unei scriituri frumoase o are și cel tînăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu