Basarabeanca ce îmbracă oamenii cu tablouri

Într-o casă pe un vîrf de deal, urcînd treptele de lemn, o fată cu părul șaten, ars puțin de soare și ochii mari, verzi îmi zîmbește. Are un glas plăcut, liniștit, dar timbrul vocii denotă emoțiile pe care încearcă să le ascundă. Uneori se pierde cînd răscolește prin amintiri, dar cuvintele vin de la sine. O cheamă Irina Madan, a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specializarea Designer vestimentar. După multe schițe și ore de muncă orașul venețian a inspirat-o să-și creeze prima colecție de haine, iar anul acesta și-a prezentat-o pe cea de-a treia în Londra.

Irina imprimă pe stofă por­tre­te, pasări, animalele sau florile preferate, o casă sau o țărăncuță, precum și elemente tradiționale pe care ulterior le stilizează după pre­fe­rințe. Nu e de ajuns să ia pe­nița în mînă, „pentru a crea ceva nou tre­buie să fiu sigură că am acea stare și vreau să pictez, am nevoie de ins­pi­rație”, îmi povestește Irina. Apoi începe pictura propriu-zisă. Ima­gi­na­ția se desenează cu pensule naturale de diferite dimensiuni și cu­lori speciale utilizate pentru pictura pe haine. Folosește bumbacul alb, tricotajul, mici elemente de piele și dantelă croșetată pentru ca pictura să capete formele unei rochii sau bluze. Cel mai important e dese­nul, iar acul și ața vin mai tîrziu. „Tim­pul pe care mi-l ia confecționarea unei ținute depinde de starea mea emoțională și de urgență. Am ne­voie de două – trei zile, cînd mă expun la maximum, iar în mod nor­mal termin o lucrare într-o săptă­mî­nă”, spune tînăra designer. Lu­crea­ză concomitent la mai multe ținute, comenzile sînt personali­za­te sau inspirate din colec­țiile ei.

VENEȚIA PICTATĂ ÎN NUANȚE TRADIȚIONALE

„Povestea picturilor pe care le îmbrac a început cu prima colecție pe care am creat-o în anul al pa­tru­lea, cînd lucram la colecția pentru li­cență.” Irina îmi povestește cu en­tu­ziasm că dorea să obțină o stofă mai interesantă, însă magazinele nu îi puteau oferi ceea ce visa. Dintr-o încercare a început să picteze ora­șul venețian, orașul ei preferat, ca­re „este foarte colorat și mă inspiră prin tot ce reprezintă acesta”. Îmi povestește despre Veneția privind spre peretele unde are înrămate di­plomele de la diferite concursuri na­ționale și internaționale. A creat cinci ținute care făceau parte din co­lecția denumită Burano, titlu pro­venit de la denumirea unei mici in­sule din vecinătatea Veneției. „Am preluat gama de culori din acest oraș deoarece acesta atrage, în pri­mul rînd, prin casele pictate în cu­lori puternice ca bleu, roșu, turcoaz, maro și bordo”, adaugă aceasta pri­vind întruna spre peretele înțesat cu diplome.

Cu toate că Veneția este orașul ei preferat, l-a vizitat doar o singură dată după ce a creat prima sa co­lec­ție. A plecat cu fratele ei Victor prin intermediul unei agenții de tu­rism, singura modalitate de a păși în orașul ce o inspiră. „Am avut pro­bleme cu viza, dar a meritat. Pînă acum nu am cunoscut niciun loc care să mă impresioneze atît de mult. M-am regăsit în acest oraș”, spune tînăra cu ochii verzi ca de smarald. A călătorit mult, dar nici Panama, Moscova, Florența, Mila­no, Verona, Monaco, Budapesta, Strasbourg, Bruxelles, Luxemburg, Rotterdam, Schweinfurt, Frankfurt pe Main, Florida sau Praga nu o atrag atît de mult cum o fac culorile de bleu, roșu și maro a micilor căsuțe de pe insula italiană. „Am stat în Veneția doar șase ore, după ce am mers șapte zile vizitînd alte orașe din Europa”, spune cu regret Irina, iar după ce pronunță cuvintele „trebuie să mă întorc” pe față își face loc din nou acea seninătate cu care m-a întîmpinat pe scări.

După ce și-a prezentat colecția realizată pentru licență, a urmat o perioadă moartă în care nu a avut comenzi. „Am vrut să merg la Cluj-Napoca să îmi continui studiile, să fac masteratul în designer vestimentar. După ce am dat examenul de intrare am aflat că m-au pus la taxă deoarece sînt basarabeancă.” Mîinile și picioarele le ține în­cru­ci­șate și privește haotic prin camera roz palid. S-a întors în Basarabia pen­tru că bugetul familiei nu îi per­mi­tea să continuie studiile în România, iar după întoarcere a plecat în octom­brie 2013 împreună cu cîțiva profesori de la Academia de Arte și cîteva colege în Donețk, Ucraina. A parti­cipat la Festivalul „Textil și modă” unde a primit premiul Folk. „A­cest lucru m-a motivat, iar cînd m-am întors acasă am avut prima co­man­dă de la o domnișoară ori­gi­nară din România. Aceasta a do­rit să îi pictez pe o bluziță portretul”, îmi povestește Irina. Acum își aduce aminte că prima ei lucrare după ce a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice era un autoportret creat, după cum spu­ne ea, din lipsa de ocupație.

„Spe­ram că voi avea comenzi, însă aces­tea nu veneau. A trebuit să aștept pînă în toamnă.” Privește spre hai­na pictată care se află deasupra patului. E mîndră de ceea ce a făcut, iar desenul îi aduce aminte de aceasta în fiecare zi.

DEFILAREA PE SCENĂ

De atunci a avut multe pre­zen­tări de modă și a participat la di­ver­se concursuri, însă cea mai cal­dă amintire rămîne pentru ea pri­ma prezentare care a avut loc a­tunci cînd a absolvit universitatea. „Ne pregăteam pentru aceasta în­că din anul întîi de facultate. Pentru noi, prezentarea era ceva important. A trebuit să muncim mult pentru a a­junge la acel nivel”, îmi spune Iri­na cu un zîmbet larg. A urmat pre­zen­tarea de la Do­nețk, orașul ei de de­but, după cum îl numește tînăra. Nu cunoștea limba rusă sau ucrai­nea­nă, prin urmare nu putea comunica cu modelele, le vorbea în en­gleză, însă doar una dintre cele cinci cunoștea limba. Revenind în Republica Moldova, a prezentat ace­eași colecție la Fes­ti­va­lul de Mo­dă „ArtPodium” 2013, un concurs internațional al tineri­lor designeri unde a și cîștigat. „Era o experien­ță care și-a lăsat ampren­ta, în unele momente îmi dădeam sea­ma că m-am autodepășit”, po­ves­teș­te Irina.

Aceasta își aduce amin­te de peripeția de care a avut parte „în prima zi cînd așteptam să urc pe scenă mi s-a rupt fermoarul de la rochie. A fost un stres enorm pentru că nu știam cum voi păși. O pri­etenă a prins-o cu niște bolduri mi­cuțe aranjate frumos de parcă așa era design-ul ținutei mele”. În ur­mă­torul an, Irina a deschis Festi­va­lul de Modă „ArtPodium” 2014 unde și-a prezentat cea de-a doua colecție, „Lilița”, iar anul acesta și-a prezentat-o pe cea de-a treia în Lon­dra în cadrul evenimentului Art & Fashion – Industry of beauty.

Pe lîngă picturi, desene, croială și lucru cu stofa, Irina făcea în pa­ra­lel o altă facultate, jurnalismul. „Atunci toată viața mea era con­centrată asupra Academiei de Arte și mi-am propus să am o casă de modă, eram foarte ambițioasă, în­să eram conștientă că aceasta nu va fi foarte curînd pentru că necesită in­vestiții foarte mari”, îmi explică domnișoara cu ambiții. Îi plăcea și jurnalismul, dorea să își dezvolte abilitățile de comunicare și îi plă­cea mult să scrie. „Cunosc situația unui om de artă care nu poate să supraviețuiască doar din această meserie. Părinții, deși mă încurajau, îmi spuneau că pîinea nu o poți cumpăra doar din artă, mai trebuie încă ceva pe lîngă”, povestește Iri­na. A absolvit cea de a doua facultate anul trecut, iar teza de licență era despre imaginea brandului au­tohton. Irina spune că are multe pla­nuri de viitor, însă visele precum pictura preferă să le transpună pe stofă. Are peste 90 de haine pictate și cu­sute, iar acum dorește să obțină drep­turile de autor, astfel încît hainele pictate să devină un brand marca Irina Madan.

Articol publicat în:

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/basarabeanca-ce-imbraca-oamenii-cu-tablouri.html

Zece zile, două capitale

Pregătirile au început cu o lună înainte, era un proiect de mobilitate pentru tineri care s-a desfășurat în Plunge, Lituania, un proiect care face parte din programa Erasmus+ cu denumirea Youth exchange project “W.A.Y.“. Printre participanți se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Dacă și tu te-ai decis să vizitezi o țară nouă, ba mai mult să particip la un proiect cu o tema anume și să înveți altceva și într-o altă manieră decît pe băncile universității, atunci îți fac cunoștință cu unele lecții pe care le-am învățat în timpul experienței mele.

Lecția numărul unu. Pe care am însușit-o este că cei ce trăiesc în București sunt mai norocoși decît cei din alte județe, nu trebuie să parcurgă o distanță de peste 400 de kilometri pentru a ajunge din Iași în capitală, nu trebuie să meargă șapte ore cu trenul pentru a ajunge la destinație și nu sunt nevoiți să aștepte în gară pînă la trei dimineața. În acest caz vin cu lecția a doua, dacă vă plictisiți și toate localurile de fast food și nu numai sunt închise după ora 00.00, atunci organizați-vă o excursie prin București pentru voi și pentru bagajul vostru. Cel mai uimitor lucru este că din cei cinci tineri care au pornit la drum, cei patru basarabeni știu unde e Piața Victoriei și Piața Unirii, iar unul singur de origine română nu a ajuns niciodată în capitală. Lecția a treia, care de altfel este una frumoasă, întîlniți răsăritul în avion, priviți peste geam spre primele raze de soare chiar dacă vi se închid ochii după mai mult de 12 ore în drum, nu căscați și nu adormiți, faceți mai multe poze pentru că atunci cînd vă veți întoarce veți zbura noaptea și veți regreta. Nu uitați să vă îmbrăcați mai gros pentru că la aterizare veți simți pe propria piele -5⁰ C, o diferență de la +16⁰ C din Iași. Căutați un local ieften de a lua micul dejun, deoarece în Riga prețurile mușcă. În caz că sunteți obosit intrați în Cili Pica, o pizzerie cu mîncare delicioasă și nu vă mirați de ce „pica” e „pizza”. Dacă mai aveți cîteva ore pînă la microbuzul Riga- Plunge și mașina Plunge- Platelia, atunci cu tot curajul și căldura hainelor pe care le aveți cu voi organizați-vă o excursie prin capitala Letoniei. Drumuri pavate, roți de la bagaje care nu mai rezistă să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, mîini înghețate și primul suvenir- manușile, se merită atunci cînd dimineața e însorită, chiar dacă soarele e cu dinții ascuțiți. Pierdeți-vă prin oraș de unul singur, dar fiți sigur unde trebuie să vă întoarceți.

Lecția a șaptea. Fiți siguri că șoferul dumneavoastră e unul mai rău decît în România și aveți dubii dacă are permis de conducere sau nu. Mergeți cu el cinci ore la o viteză peste 100 de km pe oră pentru ai simți îndemînarea de a coti ajungînd cu roțile pe pietonală și rătăcindu-vă de mai multe ori. De ce să mergi patru ore dacă poți face o excursie de cinci, iar șoferul îți oferă posibilitatea de a face cunoștință cu drumul Letonia- Lituania.

Lecția a opta. Citiți cu atenție numele de pe ușă, mă refer nu ale voastre, ci ale străinilor cu care veți locui în cameră. Puteți găsi pe ele lămîi, Laimonas, capitale, Vilius, detergent domestos, Domantas, sau brad de crăciun, Egle. Iar cînd încep studiile faceți cunoștință cu noii prieteni de proiect, jocați-vă, distracți-vă pînă dimineața, treziți-vă în zorii dimineții cu gîndul că mîîine veți lăsa fumatul, deoarece vă îngheață degetele afară, înfruptați-vă cu mîncare tradițională lituaniană, întîlnilniți-vă cu oameni de afacere, de la tineri care abia și-au început un business pînă la cei care se ocupă de aceasta mai bine de 20 de ani. Scrieți-vă un business plan pe cele mai diverse teme, de la deschiderea unei cafenele-cinema, florării, firmă de organizarea a evenimentelor pînă la inovații în industria modei- haine ce te încălzesc iarna și care se alimentează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldura, concludem în primele zile era foarte frig.

Lecția a noua. Faceți cunoștință cu orașe noi prin jocuri, întreceți-vă cine va reuși primul să ajungă la destinație, să facă cel mai amuzante poze la biblioteci, biserici, parcuri, să numere stîlpii, băncile și sculpturile, să găsească primarul și să se fotografieze cu el, să își urmărească adversarii pentru a mai primi niște puncte în plus. Cutreierați orașul Plunge căutînd o pereche de șosete pentru colecția voastră. Luați masa într-un restaurant de lux și nu uitați să cumpărați niște suvenire pentru cei de acasă.

După un astfel de proiect pe tîrăm lituanian ar trebuie să știți că „labas” înceasmnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc, nemaivorbind de alte cuvinte pe care mai bine este să le uitați.

După ce ați făcut cunoștință cu cultura lituaniană, ați învățat mișcări de dans, ați gustat din bucătăria tradițională, va-ți lins degetele de ciocolată și tortă, ați băut 999, băutura alcoolică care este compusă din 27 de ierburi, gîndiți-vă cum ați putea înfrumuseța seara voastră. E bine să faci cunoștință cu bucătăria după ce ai „degustat” încă din prima zi toată mîncarea de acasă, iar sticla de vin ai spart-o pe drum. În acest caz nu uita să cumperi niște făină de porumb pentru o mămăliguță, găsește niște ouă, cumperă niște ceapă și usturoi pentru mojdei, caută prin geantă o zacuscă și „împrumută” niște pîine. Iar dacă mîncare e săracă și băutura nu există, organizează jocuri, întrebăi despre România, arată-le niște filmulețe unde o româncă poate avea patru soți, iar peștii cresc pe copaci, prezintă-le magia adevărată în interpretarea unui tînăr magician după ce alte seri acesta a dus de nas publicul cu alte trucuri.

Nu în ultimul rînd nu uita să vizitezi capitala Lituaniei, Vilnius. Mănîncă o supă crem puțin verzuie în localul rezervat de organizatorii programului și fii pregătit pentru noi aventuri. Mergi prin centru, intră în catedrală, ascultă-ți ghidul din muzeu. Dacă vezi o clădire în formă cilindrică undeva sus, atunci urcă spre cetățuia-simbol al orașului care a apărat țara cîteva sute de ani în urmă, privește de pe deal întreg orașul, urmărește apusul și organizează-ți o seară de vis sub lumina felinarelor în orașul vechi. Nu uita să te plimbi prin magazine în timp ce ți se cronometrează timpul și întoarce-te la cină.

Dacă drumul din Iași spre Platelia ți s-a părut lung, atunci te înșeli. De dimineață urci în mașină, din stație în microbuz, iar din autogară îți mai organizezi o plimbare prin Riga. Ai timp destul să vezi și altceva înafară de centrul, pînă la decolarea avionului mai sunt zece ore.

Lecția a zecea. Asigură-te că nu îl pierzi din nou pe magician. Nu știu ce trucuri face, dar mereu se pierde. Cînd ai conștientizat că nu a rămas de unui singur, ci cu o fată dornică de a procura suvenire, traversează rîul și privește apusul. Ar trebui să înconjori peninsula și să te întorci pe drumul pavat pe un alt pod. Caută wifi și scrie-le celor rătăciți, dar cu hartă, că intri în magazin sa-ți iai ceva de mîncare și mergi la gară să-ți umpli stomacul cu bunăciuni la un preț accesibil. După ce te-ai înfruptat din paste calde și tartine la pachet caută stația de autobuz și mergi obosit la aeroport. Încearcă să adormi în avion, deoarece călătoria ta, ieșeanule, încă nu s-a terminat. Te mai așteaptă șapte ore cu trenul. Ghinion pentru magicianul care și-a procurat din timp biletul pentru o zi greșită și pentru cel ai cărui legitimația a expirat în ziua respectivă.

Și ultima lecție, lecția a unsprezecea, dacă nu ai reuțit să dormi în tren și ești foarte flămînd, grăbește-te acasă.

Dansul cobrei

Tatăl a abandonat-o încă de la naștere, iar mama lucrează peste hotare în căutarea unui trai decent. Lipsită de căldura părintească Felicia s-a refugiat în muzică, iar flautul i-a devenit ca un frate.

„Dacă nu vă supărați pun partitura în față”, îmi spune Felicia și întinde degetele fragede spre foile albe pictate în negru pe un portativ. „Sunt piese noi pe care nu am cum să le memorez timp de o săptămînă”. Începe cu încălzirea. Buzele, obrajii, degetele și plămînii trebuie să fie pregătiți pentru a inspira și expira muzica. Niște sunete ciudate, pe care nu le percepe urechea unui începător sau a unui om ce nu cunoaște arta cîntului la flaut, plutesc în încăperea mută. Jenată întreabă dacă poate începe, aude un da de la mama sa, respiră adînc. Apasă clapele, iar tensiunea în cameră crește, de la nota de vîrf coboară în descreștere spre un sunet mai puțin deslușit. Emoțiile își fac apariția pe față, se rușinează că o ascult, iar ochii privesc undeva în gol căutând concentrarea. Se uită rareori pe foaie, știe ce face, degetele alunică de la o clapă pe alta, alunecă rapid, alunecă mai lent, oferind sunetelor o magie proprie.  Ne aflăm în oficiul Asociației „Inima Reginei”, o cameră micuță cu două uși, cu masă de birou în jurul căreia se află mai multe scaune și o sofa pe care stau mama și mătușa Feliciei. Toți își ciulesc urechile, muzica acelui instrument domină liniștea din cameră.  

Felicia provine dintr-o familie de muzicanți de pe linia mamei. A vrut sa-i fie testat auzul muzical încă de la grădiniță. Trei ani mai târziu, doamna doctor, Tunaru Adriana, șef serviciu al Asociației „Inima Reginei” din Bârlad, își aduce aminte de micuța Felicia care i-a spus pe atunci „O să merg la Școala Muzicală!”. I-a promis atunci că dacă la test se va dovedi că are ureche muzicală, o s-o ajute să ajungă acolo. „ Am așteptat… și pînă la urmă așa și s-a întîmplat.”

Anul școlar începuse de două săptămîni și Felicia era eleva in clasa a IV-a la Școala nr. 4 din Bârlad. „Eram la ore cînd cineva mi-a spus că merg la Școala Muzicală”. De obicei copiii sunt acceptați în incinta acestei instituții din clasa a V-a, însă „mulțumită antecedentelor, Domnul Andrei m-a întrebat dacă nu mai avem pe cineva de calitate. I-am răspuns că avem, dar într a IV”, a spus Doamna doctor cu un zîmbet de mîndrie. Fiind aceeași școală s-a putut face ușor transferul. A fost luată din clasa a IV ca să cîștige un an.

Scoala Generala Nr.4 "Tudor Panfile" Bârlad

A învățat foarte repede să cînte la flaut. Obosea, dar îi plăcea din tot sufletul ceea ce și-a ales. „Învățam pe etape. Doamna Andrei Camelia, prima mea profesoară, mi-a dat mai întîi capul ca să suflu în el”, spune entuziasmată eleva Școlii de Muzică, iar ochii îi trădează seninul amintirilor. „Ea crede în talentul meu”, cuvinte care le pronunță tare și le accentuează. Doamna Camelia a făcut multe pentru ea, a ajutat-o cu vestimentația, un lucru de care se jenează Felicia, deoarece dese ori a intrat în conflict cu colegii de clasă din cauza portului sărăcăcios. Purta haine mai vechi, haine pe care le primea de la alții, nu cu eticheta de la magazin. Venea la ore și în afara programului, repetiții pe care nu le achita, ceea ce în mod normal ar trebui să o facă un elev, și care reprezentau o mână de ajutor.

Sunt piese pe care le studiază singură, unde depune efortul pentru a înțelege și pentru a învăța. Cu profesoara e mai ușor „pentru că îți arată. Aici trebuie să vibreze, aici să cînți mai tare, aici piano, aici acenti sau do diez”. Întinde mîina spre mapă. Pe foaia cu note are desenate niște semne „trebuie să cînt simplu și dulce, cum ar veni lin”. Învață piesele pe de rost, însă dacă nu le cîntă mai mult de o lună le uită. Are zeci de partituri în colecția sa, prin urmare trebuie să te concentrezi pe cele mai recente.

Îi place să fie aplaudată, să fie în centrul atenției sau să învețe de la alții. Prima sa olimpiadă a fost la Piatra Neamț, o olimpiadă zonală din regiunea Moldovei. În prima etapă a luat locul I, iar în a doua locul II „numai că nu am trecut mai departe”, cu regret povestește fata. A luat 98 de puncte, pe cînd trebuia să acumuleze 100. Participă de doi ani la concursului inaugurat în cinstea profesorului Ioan Nicolau, unde ia mereu premiul întîi.  Au urmat olimpiadele de  la Vaslui și la Galați, unde după victoria din prima etapă, în a doua a luat locul II. „Au fost copii mai buni, dar nici eu nu mă simțeam prea bine. Am intrat pe neașteptate. Știam că trebuiau să mai iasă încă vreo doi, trei copii, iar atunci cînd mi-am auzit numele «Eu?!» Nu eram pregătită”, prin urmare a avut mari emoții. La prima piesă a comis cîteva greșeli, care au costat-o locul de frunte. Conștientizează că nu s-a prezentat la nivelul pe care miza, dar nici cealaltă flautistă nu a meritat locul întîi „cînta, dar mai mult gesticula. Ei bine așa fac și eu, dar mă concentrez mai mult asupra cîntecului. Asta vine de la sine.”

I-a plăcut să cînte la muzeul „Vasile Pîrvan” și muzeul „ Mihail Kogălniceanu”, deoarece sunt mulți oameni și locul e elegant, povestește cu admirație Felicia, iar ochii îi sclipesc. Împreună cu orchestra a participat la un concert de la Casa de cultură, iar cu Gabriela, elevă la Școala Muzicală, a cîntat în duet la o Fundație de Caritate, destinată oamenilor cu dizabilități.

Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat clasa a VI-a. Merge bine la școală, mai rău cu fizica. Îi plac orele de limbă engleză după ce a învățat-o. „Nu știam engleza deloc, pînă în clasa a IV-a am învățat limba franceză.”. La sfirșit de an a luat cea mai mică notă, însă acum cifrele din registru au evoluat.

Avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzicale care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, unde 60% dintre copii erau romi . „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei, e puțin smolită, cu ochii căprui, părul șaten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde. „Am încercat să fiu ca ei, să nu mă arate cu degetul”, îmi spune când o întreb de ce s-a vopsit și în glasul ei predomină niște note de frică îmbinate cu sfiala. Ea a dat masca jos peste un an după ce s-a afirmat și s-a simțit mai în siguranță. Cu toate acestea sunt copii care nu o plac „spuneau că nu mă îmbrac… corespunzător”.

„Sunt copii care nu acceptă romii. Pentru ei ar fi o bucurie că el e român și ea ar fi țigancă. Ar avea un avantaj s-o jignească. Sunt romi care sunt mai presus ca un român la școală, la învățat, în comportament, în îmbrăcăminte, dar asta ne e viața și vom merge mai departe”, spune mătușa Feliciei, Magdalena Drosu, cu note triste în glas. În clasa ei erau două fete care nu au plăcut-o de la început, una cîntă la flaut, alta la pian. „Cea mai rea” a plecat să studieze la Iași. Acum cîntă în trio cu încă două colege „Nu prea mă înțeleg cu una pentru că are mai multe fețe”, dar se bucură că a găsit limbă comună cu toți colegii.

Acasă lîngă șemineu

La momentul de față locuiește acasă împreună cu mama, însă cînd aceasta se întoarce la muncă în Spania, Felicia se mută la bunica vitregă. Comunică cu tatăl său vitreg „Nu îi spun tata, îl chem pe nume”. Cea mai mare parte a timpului mama nu îi este alături, muncește peste hotare și încearcă să îi ofere tot de ce ea are nevoie. Nu cunoaște multe despre tatăl său de sînge, doar că era foarte rău cu ea cînd era mică. Nu are frați și surori, iar prietena cea mai buna, care este puțin mai în vîrstă ca ea, îi înlocuiește familia. „Cînd ne văd pe poze, toți spun că suntem surori”. Vrea să devină un idol pentru copii săi, ca ei să se mîndrească cu ea, cu reușita ei la școală și la muzică. „Ași vrea ca fata mea, dacă o să am o fată, ei bine mi-ași dori o fată, să cînte și ea la flaut, iar băiatul la pian”.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neașteptate. „Mai întîi ea mi-a zis că nu mi-a luat nimic”, îmi spune și ține în mâinile fragede flautul prețios.  Repetă cuvintele „Uite ce ți-a adus mama”  cu un zîmbet pînă la urechi. „Cînd am văzut eram foarte bucuroasă. Am cîntat o piesă de la orchestră”.  Îmi arată cutia neagră în care stă instrumentul, e o cutie „neobișnuită”, după cum îmi relatează entuziasmată Felicia, în ea mai este o piesă. A încercat să cînte și cu aceasta, dar încă nu s-a acomodat.

Camera din nou e cuprinsă de muzică. Niște sunete lungi sunt urmate de altele mai scurte, mai vioaie sau care alunecă în timp formînd o notă. Felicia clipește din genele lungi, zîmbește, cuprinde camera cu ochii, iar mâinile împreună cu instrumentul argintiu trăiesc o adevărată poveste cu prinți și prințese dintr-o împărăție îndepărtată. Acel iz oriental pe care l-am deslușit din cîntul său m-au făcut să mă simt lîngă ea pe nisipurile Arabiei, vrăjită de dansul cobrei ce se ivește în toată splendoarea în fața noastră. Muzica lentă, calmă se preschimbă într-un vîrtej de sunete. I se văd clar gropițele din obraji și alunițele de pe față. Brațele plutesc în aer, iar cobra își continuă mișcările. Felicia are 13 ani, și muzica îi pictează viitorul. Visează la conservator, la concerte la Viena, Paris și Praga, la înscrierea printre soldățeii orchestrei Academiei Regale. 

Articol semnat Doina Sîrbu, scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. 

Străduțele pietruite ale proiectului Erasmus+ aduc România mai aproape de orice punct din Europa

Am participat acum o lună la un proiect Erasmus+ care s-a desfășurat în Plunge, un orășel micuț și curat din Lituania. Printre participanții la «Youth exchange project „W.A.Y.”» se numărau cîte opt tineri din Lituania, Slovacia și România. Cu această ocazie noi, românii, am reușit să vizităm două capitale ale Țărilor Baltice, Riga și Vilnius, să pășim în catedralele catolice, să facem cunoștință cu tradițiile celor două țări, cu bucătăria, limba și istoria altor națiuni.

Drumul din Iași pînă în Pla­te­lia, un sătuc de lîngă Plunge în care am fost cazați pe perioada proiectului, a fost obositor și lung. Șase ore cu tre­nul pînă la București, trei ore cu avionul pînă la Riga și cinci ore pî­nă în Plunge, unde ne aștepta mașina spre Platelia. Avionul nostru decolat în zori și cum mai aveam mult timp de așteptat în gară, am pornit într-o excursie spontană prin Bu­cu­rești cu bagajul în spate. Răsăritul s-a făcut simțit imediat, iar cînd am ajuns în Letonia, am constatat că iar­na venise de mult în Riga. Acolo am avut cîteva ore bune la dispoziție să vizităm capitala baltică cu drumuri pavate și plină de turiști. Roțile de la bagajele noastre nu mai rezistau să fie purtate din autogară în centru și din centru la autogară, iar mîinile ne-au înghețat bine de tot chiar dacă dimineața era însorită. Soa­rele însă doar își arăta dinții as­cu­țiți cu care mușca din noi.

Căsuțele din Letonia sînt ca-n povești: mici și colorate pe toate păr­țile. Alături, peste tot vezi lăcașuri arhitecturale impresionantele care ne-au desenat drumul pînă în Pia­ța Centrală a capitalei, piață consi­de­ra­tă drept cea mai mare din Euro­pa. În centru se află primăria, o clădire cu trei etaje care cuprinde și un turn în care se găsește Ceasul orașului, ce datează din 1334, și statuia lui Roland, fiul lui Carol I, ridicată de Wilhelm Neumann. Cu toate că gerul ne-a cicălit, am reușit să vizităm o parte bună din oraș și apoi am ajuns în Centrul Vechi. Acolo ne-a fascinat Casa Capetelor Negre, un simbol al orașului, care a rezistat în fața bombardamen­te­lor trupelor germane și a celor sovie­ti­ce și care acum bucură ochii localnicilor și ai turiștilor. Nu departe de Casa Capetelor Negre a fost ri­di­cată catedrala, o clădire impre­sio­nantă din cărămidă al cărui turn spărgea norii albi și atingea cerul. Ferestrele turnului și ale cons­truc­ției sînt împînzite de vitralii colo­ra­te, iar intrarea este dominată de o ușă în formă de arcadă.

În Platelia, am fost cazați într-o cabană pe malul unui lac imens. Nici pînă în ultima zi nu am putut număra toate insulele scăldate de apa lacului. Încă din prima seară îmi știam vecinii: eu stăteam în ace­eași cameră cu o fată din Slo­va­cia, Daska. Pe uși erau inscrip­țio­na­te și alte nume pe care, citindu-le, le-am asociat cu diferite cuvinte, Laimonas cu o lămîie, Vilius cu ca­pitala Lituaniei, Domantas cu de­ter­gentul Domestos și în cele din ur­mă Egle, un nume frumos, care în traducere înseamnă brad de Cră­ciun. De la ei, de la lituanieni, am învățat că „labas” înseamnă salut, iar „ačiū” – mulțumesc. Slovacele, în schimb, repetau cuvîntul „krásny” ce înseamnă frumoasă, de fiecare dată cînd se uitau în oglindă.

ROMÂNCA CU PATRU SOȚI

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort. Acolo ne-am întîlnit cu oa­meni de afaceri, de la tineri care abia și-au început o afacere și al­ții care se ocupă de afaceri de mai bi­ne de 20 de ani. Am scris un „business plan” pe cele mai diverse te­me, de la deschiderea unei ca­fe­ne­le-cinema, florării, firmă de or­ga­nizare a evenimentelor, pînă la i­novații în industria modei – haine ce te încălzesc iarna și care se ali­men­tează de la energia solară sau mingi de fotbal, baschet sau volei care emană căldură.

De-a lungul celor zece zile cît a durat proiectul am avut parte de jo­­curi de încălzire dimineața, jo­curi de încredere, mîncare tra­di­țio­nală lituaniană, desert din Slo­va­cia, seri de cultură românească, slo­vacă și lituaniană, în care am în­vă­țat mișcări de dans, am gustat din bucătăria și băutura tradițională și ne-am lins pe degete de ciocolată și tort.

Cînd ne-a venit rîndul să pre­zen­tăm cultura și tradițiile din Ro­mâ­nia, am constatat că am „degustat” încă din prima zi toată mînca­rea de acasă, iar sticla de vin am spart-o pe drum. Atunci am făcut cu­noștință cu bucătăria, am cum­pă­rat niște făină de porumb pentru o mămăliguță, niște ceapă și us­turoi pentru mujdei, am găsit niște ouă, am căutat prin geantă o za­cus­că și am „împrumutat” niște pîi­ne. Iar dacă mîncarea e sărăcăcioasă și băutura nu există, am organizat jo­curi, întrebări despre România, le-am arătat niște filmulețe care spuneau că o româncă poate avea patru soți și că pe copacii din țara noastră cresc pești. La final, le-am prezentat ma­gia adevărată în interpretarea unui tînăr care a dus de nas publicul și în alte seri cu diferite trucuri.

Printre cele mai frumoase lo­curi pe care le-am văzut în Lituania a fost capitala Vilnius. Arhitectura sa străveche reprezintă o îmbinare sa­vuroasă de stiluri cu influență scan­dinavă, rusă și germană, iar ames­te­cul dat se încadrează bine pe stră­duțele înguste, pietruite, ale Ve­chiu­lui Cartier. În centrul vechi al orașului se ridică Catedrala Vil­nius, care seamănă mai mult cu un templu grecesc, decît cu o biserică or­to­doxă, are sculpturi bine șlefuite ce înfățișează oameni și sfinți, iar alături clopotnița. În piața catedra­lei se afla o dală inscripționată cu cuvîntul „stebuklas”, despre care noii noști prieteni ne-au explicat că în traducere înseamnă „miracol”. Legenda spune că, daca îți pui o do­rință și te învîrți de trei ori pe dală, acea dorință se va împlini, iar noi ne-am încercat noro­cul fără ezitare.

***

Luna trecută, cu Erasmus +, am vizitat două capitale europene, Ri­ga și Vilnius, am putut arunca o un­diță imaginară în oglinda lacului din Platelia, am stat împreună cu alți studenți lîngă cuptorul cu lem­ne și am gustat bucate tradiționale din diferite țări în care ingredientele principale erau cartofii și car­nea de porc. Acum, de Crăciun, voi găti ceva special cu gîndul la prie­te­nii noi agățați în proiect și voi zbu­ra, iar pînă la Riga, măcar cu gîndul, acum după ce am reușit să îi învăț cîteva străduțe.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/stradutele-pietruite-ale-proiectului-erasmus-aduc-romania-mai-aproape-de-orice-punct-din-europa.html

Nunta pe ambele maluri ale Prutului

Rochia și costumul, el și ea, părinții, frații și surorile. Atît era comun. Mireasa Mariana, Mari, cum o dezmiardă el, s-a născut în Basarabia, în Mereni, un sătuc nu departe de Chișinău. Mirele Adrian, Adin, cum îl numește ea, e român născut într-un sat din județul Argeș. În vară, amîndoi au hotărît să-și facă nunta „acasă”. O dată în Mereni și încă o dată lîngă Pitești. Și așa rudele și prietenii de pe cele două maluri ale Prutului au pornit la drum. O dată încoace, în Basarabia, și înc-o dată încolo, în România.

ACASĂ ÎN BASARABIA

Prima nuntă era preconizată duminică, pe 3 august, iar cea de-a două, sîmbătă, peste două săp­tă­mîni. Pentru evenimentul din Me­reni am plecat împreună cu familia chiar în ziua nunții acasă la mi­rea­să și în 45 de minute am ajuns la destinație. Nu am făcut cale lungă pînă în satul Marianei, care se află la 29 km distanță față de Chișinău, dar cînd am plecat spre casa părin­tea­scă a lui Adrian am făcut cîțiva kilometri buni. În Mereni, un sat pe care îl străbați dintr-o parte în alta în 20 de minute, nunta a fost organizată într-una dintre cele trei săli de ceremonii din localitate. Ba chiar, mesenii spuneau că în curînd vor fi cinci, pentru că primarul împre­ună cu unul dintre proprietarii ce­lor­lalte își mai construiesc cîte o sală.

Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pati­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut.

Aici, noi, invitații, am fost în­tîm­pinați cu muzică și de tamada, moderatorii serii care ne anunțau încă de la intrare că momentul sosi­rii trebuie surprins într-o foto­gra­fie de grup. După cum scria în in­vi­ta­ție, nunta trebuia să înceapă la ora 16.00, însă moldovenii nu sînt cu­nos­cuți pentru punctualitate și au întîrziat ore bune. Bieților miri, nași, fotograf și moderatori, li s-au lungit gîturile uitîndu-se spre in­tra­re, să vadă dacă nu cumva vine cîte cineva. Între timp toți tinerii necăsătoriți se apropiau de sora mi­relui, Diana, care le lega la mînă domnițelor cîte un buchețel mic de flori artificiale, iar băieților îl prin­deau în piept.

Toată nunta a fost dirijată de ta­mada, care erau de fapt soț și soție, ambii cîntăreți, care au înviorat oas­peții pînă ce aceștia s-au așezat la masă. Uneori, strecurau și cîte o glu­mă care înveselea flămînzii și le mai ținea foamea în frîu. Pe la ora 18.00 toți invitații s-au așezat la locurile lor, au ridicat paharele în cinstea mirelor și a răsunat renumitul îndemn „Amar!”. Mirelui i s-a părut cel mai ciudat cuvînt pe care l-a auzit vreodată și care cu si­gu­ranță nu a fost înțeles de nici un oaspete din Pitești venit la nuntă în Basarabia. Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pa­ti­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut. La ei a durat nu mai mult de o secundă, pentru că Adi nu s-a prins din pri­ma, așa că îndemnul a continuat.

ACASĂ ÎN ROMÂNIA

Ca să ajungem pe 16 august în Pitești, ne-am pornit din Chișinău, dimineață, cu o zi mai devreme. Am făcut nouă ore cu microbuzul pînă la București și încă trei pînă la Pi­tești. În zorii zilei, în curtea lui Adin, era o agitație, ca într-un furnicar. Eu împreună cu mama Marianei fă­ceam buchetul miresii cu trandafiri cum­părați de acasă și căutam cele mai frumoase frunze din livadă ca să îl împodobim. Între timp, mireasa era machiată și coafată, mirele aranjat ca să fie la petrecere ca scos din cu­tie, iar rudele erau preocupate cu te­rasa din ogradă pe care au constru­it-o singure. În toată vîlvătaia, am ajuns cu întîrziere la Casa Că­să­to­ri­ilor, unde ceremonia nu a durat mai mult de cinci minute. De­gea­ba nașii au gonit cu 160 de km la oră să ajungă la fini, pentru că în cele din urmă Adin și Mari și-au amintit că au uitat să-și cumpere verighe­te­le pentru cununia religioasă. Au mai zburat două ore pînă am ajuns în Pitești și înapoi căutînd singurul magazin cu inele care era deschis sîmbăta. Au cutreierat toate magazinele din Chișinău, București și Pitești și s-au opri la alegerea acelor două cerculețe aurite, doar că din cauza agitației și forfotei din-naintea nuntei nu au reuțit să le cumpere mai înainte. Tot în ultima clipă, un pri­eten de-al mirelui s-a întors acasă după sticlele de șampanie, uitate în fugă.

Ceremonia propriu-zisă a fost foarte diferită de ce-am văzut pînă atunci în Chișinău. Nașii au ținut în mînă cîte o lumînare mare, îm­po­dobită cu dantelă, mărgele și flori naturale în timp ce trei preoți ci­teau pe rînd rugăciuni din Cartea Sfîn­tă. La sfîrșit cei doi miri au îngenun­cheat în fața lor, iar nașul și nașa le țineau coroanele. O tradiție res­pec­tată acasă la Adin spune că proas­păt-căsătoriții trebuie să cutreiere tot satul ca să-i vadă toți sătenii, dar în cazul în care mireasa e basa­rabean­că se face o excepție. Din fericire, am urmărit vechiul obicei din mașini pentru că odată cu ei se mai căsătoreau doi tineri. Ambii de-ai locului.

În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii noapți. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare.

Spre deosebire de prima nun­tă, unde au venit vreo 60 de invitați, acasă la Adrian așteptau nunta pes­te 150 de oaspeți gătiți de petrecere. În afară de locurile diferite în care au fost organizate nunțile, me­niul ales pentru fiecare ospăț a fost cu totul diferit. La nuntă, în Ba­sa­ra­bia, bucatele nu mai încăpeau pe masă, iar farfuriile stăteau etajate una deasupra celeilalte. Treptat chel­nerii aduceau mîncarea caldă, car­ne și legume la grătar, clătite cu brînză dulce sau vișine, sarmale cu orez și bucățele mici de carne, iar la final, tortul făcut la comandă. Pe o masă separată stăteau platouri mari cu bomboane și biscuiți, ceai, cafea și băuturi alcoolice, iar mai tîr­ziu, platouri întregi cu fructe. Mai mult de jumătate din mîncare s-a pus în pungi mari și a fost împărțită rudelor, înainte a pleaca acasă.

În România, în schimb, am avut parte de mîncare proaspăt gătită în decursul întregii nopți. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare. Primul, aperitiv cu brîn­ze­turi, semi-preparate și pateuri. Am ciugulit cîte puțin din fiecare cu gîndul că bucatele adevărate vin mai tîrziu. Peste trei ore, am primit sarmale cu carne tocată și bucăți de șuncă, plus o salată de varză murată și mămăligă. Tot peste trei ore a urmat somonul în sos alb care a fost urmat cam la același interval de carnea la grătar. Cînd iar mi s-a făcut foame, femeile din sat pu­neau pe masă tortul gătit de ele. Dar da­că în Mereni am plecat acasă la ora 00.00, după lansarea lampioanelor și tăierea tortului, în Pitești nunta s-a prelungit chiar și după cîntatul cocoșilor.

Dj-ul de aici, un tînăr care era instalat undeva sus, îi în­lo­cuia cu succes pe cei doi soți, ta­mada din Basarabia, și mixa la fel de multe melodii populare. Dar oricît de multe diferențe am văzut la „nun­ți­le” lui Adin și ale Ma­ria­nei, la final, oaspeții celor două petreceri, de pe ambele maluri ale Pru­tu­lui, s-au retras după ce au pus banii în plic. Doar darul de nuntă i-a făcut și pe basarabeni și pe mun­teni să se simtă „acasă”.

CASĂ DE PIATRA, DRAGII MEI!!!!

Să vină Iohannis, să facă brînza mai bună

„Am doar așteptări pozitive”, îmi spune un bărbat înainte de a intra în secția de la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moi­sil”. „Pozitive de la Ponta? Țineți-l în brațe”, îi reproșează soția. Se certau tot drumul, iar el încerca să o înmoaie cu cîte un zîmbet. Ea votează Klaus Iohannis, iar el Victor Ponta. „Am semnale că România merge pe un drum drept, deoarece am remarcat că rezultatele economice sînt mai bune în ultimii doi ani, s-a reușit frînarea dezastrului care a fost înainte de guvernarea Ponta. Un alt motiv este că el e tînăr și plin de energie decît oricare președinte ar fi în toată Europa, nu numai în România”, îmi explică bărbatul ale­gerea sa.

Un bătrîn se grăbește la vot, a auzit că este coadă și vrea să prindă rînd pentru ve­cinii săi. Își dorește o schimbare, dar altfel de­cît cea care a fost. „Acesta-i neamț, au mai fost nemți și au pus totul la punct”, spune bătrînul. O coadă lungă îi așteaptă pe toți care au decis să voteze la Liceul Teoretic de Informatică din Copou și mai ales pe stu­denții care stau în campusurile de alături și sînt repartizați aici. Mulți nu rezistă și ies rînd pe rînd din holul secției de votare, unii de­cid să caute un alt loc unde să poată vota, iar alții nu stau mult pe gînduri și se întorc în că­mi­ne spunînd că se vor întoarce spre seară. Două studente îmbrăcate subțire, încălțate în pa­puci de cameră ies pe ușă, nu s-au așteptat că por­tul le va fi văzut de atîta lume.

La secția de vot de la Universitatea de Agro­nomie „Ion Ionescu de la Brad” cozile sînt mai mici. În hol intră o familie cu un copilaș de vreo cinci ani și cineva îl întreabă: „Ce faci, micule votant?”, la care micuțul ră­spunde răspicat și tare: „Klaus Iohannis, vo­tez cu Iohannis!”. Două călugărițe împreu­nă cu un preot părăsesc universitatea la fel de repede cum au intrat. „Să fie Ponta. Decît un eretic la conducere, mai bine un pre­șe­din­te, indiferent că este hoț, tot e creștin”, îmi spune călugărița.

CĂSUȚA MICA A LUI IOHANNIS

Cînd am ieșit de la Colegiul Național „Ga­rabet Ibrăileanu” dintr-un taxi au coborît pa­tru bătrînele. „Am votat cu Klaus Iohannis. Punct și de la capăt. Așteptările nu pot fi mari la starea în care e România, iar acest punct și de la capăt spune ceva. Eu cred în curățenie, un pic de curățenie de care avem nevoie”, mi-a spus una dintre ele care a venit la vot alături de fiul și nepoțica sa. O femeie din comisie a putut în sfîrșit ieși la o țigară, cînd alegătorii s-au mai rărit. Îmi spune că de dimineață au venit la vot mai mulți liceeni și studenți și mai puțini „fo­sili”.
Ea încă nu a votat, mai are timp pînă la ora nouă „nu vedeți, parcă e rînd la ouă”. Încă nu s-a decis cu cine să voteze, se mai gîndește. „Poate să vină și papa, nu o să se schimbe mare brînză în țară”.

O bătrînă ce se afla la secția de la Casa de Cultură a Studenților se revoltă, este nemul­țu­mită de cum arată fișele pentru vot. Spu­ne că dacă ar vota un bătrîn care nu vede bine, votul i-ar putea fi anulat, deoarece că­su­ța de la Iohannis nu are mai mult loc liber pentru ștampilă. „Locul acesta gol trebuia să fie de aceeași mărime pentru amîndoi. Asta ca să fie multe date deoparte pentru că s-a pus ștampila mai jos”, îmi explică doamna diplomat economist. Tatăl ei a fost în­vățător și a murit la 102 ani din cauza mai­danezilor de pe străzi. Își dorea unirea Ro­mâ­niei cu Basarabia „Nu cred că este posibil, dar cred că ar fi cazul să se întîmple. Am votat neamțul pentru că e mai altfel”.

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/sa-vina-iohannis-sa-faca-brinza-mai-buna.html

Durerea nu așteaptă la rînd

Pe scaunele din holul Spitalului Clinic Județean de Urgențe „Sfîn­tul Spiridon” nu mai găsești loc să te așezi. Cei mai în vîrstă au ocupat de­ja toate locurile, iar cei mai tineri, tre­cuți și ei de 40 de ani își sprijină pă­rinții care stau lîngă ei în picioare. „Nu mai sînt locuri de cîteva ore! Vezi că și omul ăla așteaptă! Am mai spus, nu îi putem interna! Nu mai sînt locuri”, spune o femeie de vîr­stă medie, cu părul scurt și deschis la cu­loare, către un medic de la am­bu­lanță ce nu demult a sosit împre­ună cu un pacient ce necesită internare. În tot haosul format, o doctoriță vine cu o rugăminte.Toți cei care nu sînt bol­navi să iasă și să lase loc celorlalți. Însă nimeni nu se clintește din loc. Afară, după ușă, care și așa mereu e deschisă, stau și așteaptă încă șase persoane. Frigul de afară îți trece par­că prin oase, însă nimeni nu se în­dură să plece.

Ușa se deschide din nou și apar doi medici de la ambulanță cu un bă­trîn inconștient pe targă. Cei șase care încă mai stau afară îl urmăresc cu privirea pînă intră în holul spitalului. Ca să rupă tăcerea care s-a instalat preț de cîteva secunde, una dintre femeile care așteaptă la rînd își varsă indignarea. „Mie mi-o spus doctorița să mă duc la Hârlău, nu mă duc la Hârlău cît trăiesc. Știu ce am pățit acolo. Acolo îți pot tăia și pi­ciorul”, spune amintindu-și că ultima dată cînd a fost la spitalul din Hâr­lău a fost atunci cînd și-a născut fetița. Iar de atunci au trecut cîțiva ani ca­re nu i-au șters din minte atitudinea doctorilor.

ALINARE CU VORBE

La rînd, oamenii caută să-și plîn­gă durerile. Lui moș Vasile cei de la Casa de Asigurări de sănătate i-au greșit CNP-ul, iar acum nemaifiind înscris în baze de date nu poate be­ne­ficia de gratuitate. Boala e cea care îl împinge să meargă la spital fără tri­mitere de la medicul de familie. „Me­dicul meu de familie îmi spune că nu îmi permite calculatorul. Vin la asi­gurări aici, la Iași, vai de capul meu, muream de durere, îmi introduce datele și scrie că e greșit CNP-ul”, spune moș Vasile. Acum moș Vasile lucrează ca măturător, chiar dacă spune el că putea deveni mu­zi­cant. Mătură în fața blocului de cî­te­va luni, dar nu îi este rușine. „Mun­cești, doar nu furi”, îl completează soția încurajîndu-l. Nu s-a dat în lă­turi de la nicio muncă, nici în cons­trucții, însă acum, cînd l-a lovit boa­la, s-a retras.

Între mărturisiri, pe holurile spi­talului, timpul trece mai repede. În­să chiar și după o oră cele două bătrînele au rămas încă pe scaun, pen­tru că nimeni nu le distinge din­tre mușuroiul de pacienți care stă la rînd. Nici tînărul care stă sprijinit de ușă, alături de două cîrje nu s-a clintit din loc. Doar are grijă ca din cînd în cînd să mai închidă ușa care aduce tot frigul de afară. Nu are unde să se așeze, însă nici nu cere asta, știe că ar fi privit cu alți ochi de bătrînii care stau la coada care pare să fie fără sfîrșit. „Este cineva aici Stahi Georgeta?”, strigă cineva din hol. Moș Vasile cu soția privesc spre doctoriță, iar o bă­trînă, care se află pe scaunul ală­tu­rat, în grabă se apropie de aceasta. Cei doi oftează. Cînd oare le va ve­ni rîndul?

http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/1001-de-masti/durerea-nu-asteapta-la-rind.html