Indiferența la putere

Stăm cu mîinile în sîn și privim doar sub nasul nostru. Încercăm cîteodată să ne îndreptăm privirea spre lucruri ce nu țin doar de bunăstarea noastră, dar ea se pierde printre problemele proprii neajungînd la destinația. Suntem indiferenți și nepăsători. Purtăm în buzunar dreptul de vot, dar uităm să ne prezentăm cu buletinele la urne. Ne revoltăm cînd auzim de la alții cine a fost alesul cu toate că nu am încercat să schimbăm nimic. Ne gîndim că un vot nu va devia mersul alegerilor, dar rămînem indignați cînd privim cifrele. Doar 26,93 la sută din cetățeni au ezitat să își exprime opinia, doar 26,93 la sută au dorit reforme.

A merge la vot și a bifa un candidat din lista propusă detestă un mod de asumare a rolului comunitar, un gest în favoarea interesului național, un gest prin intermediul căruia influențăm, în beneficiul propriu, politicile continentale. Nu îi putem convinge pe concetățenii noștri să nu lipsească de la alegeri. Pentru majoritatea dintre ei ele par nesemnificative, iar rolul de frunte le revine alegerilor interne. Pentru oameni acestea înseamnă mai mult decît o iluzia a unui viitor prosper în întrega Europă. Chiar dacă nu vreau să accepte acest adevăr, aceștia sunt limitați și nu dispun de o vedere bună. Poartă ochelari pe nasurile lungi deformate de atîta minciună și nu își schimbă lentilele chiar dacă vederea devine din ce în ce mai proastă.

Alegerile Europene sunt privite de alegătorii și așa istoviți de problemele cotidiene drept un gest simbolic, lipsit de o anumită conotație și sens. Astfel uităm că depindem în mod direct de UE din punct de vedere politic și economic și încercăm să ne afirmăm drept cetățeni activi doar fiind înscriși pe lista celor cu drept de vot. Mai agităm spiritele cu vecinii și familia, ne mai dăm cu părerea și enumerăm partea negativă a lucrurilor, dar nu încercăm să căutăm soluții și să întreprindem ceva. Suntem prizonierii propriei indiferențe, prizonierii unei cutii opace fără lumină.

Pe de altă parte, indiferența noastră este ghidată de haosul prezent pe scena publică, care de altfel este înțesată de indivizi care par a nu fi iubit cu adevărat meseria sa. În fiecare zi urmărim pe filele mass-media cum un chirurg devine primar, unui fost soldat sau militar îi revine o funcție străină de cea inițială în parlament sau cum teologii luptă pentru un post de vîrf în domeniul politic. O serie de intruși încearcă să ne ademenească de partea lor, o înșiruire de nume dorește să ne atragă de partea sa fără a avea o bază demnă de a fi aleasă. Nu cerem mult, ahtiem să fim reprezentați, să nu fim luați în derîdere din cauza unor măscărici, dar din păcate indiferența biruie orișice încercare. Suntem indiferenți și nepăsători, suntem fără de lentile de contact cu un viitor mai bun.

Să aruncăm cu toporul în ograda vecinului!

Tăiem din rădăcină orice ini­țiativă și smulgem din pămînt tot ce cîndva ar putea să rodească. Nu ne gîndim la viitor, nu ne gîndim că poate ce azi toporul taie, mîine ne-ar fi ca aerul de bun, și de cele mai multe ori închidem ochii și pu­nem banii în buzunar.

Tragem cu ochii la alții, îi pîn­dim din ascunzișuri, le zîmbim dul­ce atunci cînd încearcă să ne de­maște și ne transformăm în cei mai buni prieteni. Încercăm să fim ino­cenți și lipsiți de gînduri ascunse, însă în minte încolțește permanent invidia. Nu iubim concurența și ve­­nim cu toporul chiar și în ograda vecinului. El nu se așteaptă. Nu i se pare că teiul lui e așa o mare co­moa­ră și că toți rîvnesc să i-l do­boa­­re, dar tragem în țiapă și înfulecăm din crengile bătrînului tei ce acum trebuie să rodească.

Nu am învățat să cioplim în lemn și nu am fost niciodată pă­du­rari, dar cutreierăm zilnic prin să­că­turi cu toporul în spate ca să pu­nem la pămînt sute de copaci. Îm­bră­căm o armură din fier și în­drep­tăm arma cu capătul bine ascuțit spre toți cei care ezită să ne a­pro­be. Nu contează spre cine ridicăm to­po­rul, fie spre un tei bătrîn, care a trăit o viață și a rezitat „cariilor” de orice fel, fie spre un copăcel tînăr care recent a ridicat ochii spre cer. Cu toți aceștia sîntem nemiloși atunci cînd vine vorba de prosperitatea noas­tră.

Am încercat să facem din ei mo­bilă simplă sau luxoasă și astfel am distrus pe-ascuns păduri întregi. Dar cînd am văzut cu ochii noștri că afacerea nu merge și că cei de la concurență o duc mai bine, am de­ve­nit mai necruțători ca niciodată. Singura modalitate de a distruge concurența e de a-i tăia tulpina și de-a o smulge din rădăcini.

http://www.opiniastudenteasca.ro/atitudine/pastila-de-dupa/sa-aruncam-cu-toporul-in-ograda-vecinului-2.html

Duet pe acordurile divorțurilor

• Album: „Love, Marriage & Divorce”
• Artist: Toni Braxton & Babyface
• An: 2014
• Gen: R&B, Pop, Soul

Pe 31 ianuarie a ieșit albumul semnat de cîntăreții Toni Braxton și Babyface. Ambii in­terpreți au trecut peste un divorț dureros și probabil aceasta a și influențat piesele în­scri­se pe CD, le-a oferit culoare, sensibilitate și a accentuat tema dragostei. Putem afir­ma că albumul recent apărut pe piața muzicii a devenit punctul culminant în cooperarea celor doi artiști.
După ultimele tendințe din industria mu­zicii care spun că dacă înregistrezi un duet, atunci acesta trebuie făcut cu cineva opus stilului tău, în cazul acestei colaborări for­mu­la dată a succesului nu se aplică. Braxton și Babyface au demonstrat că formează un în­treg, fără a se completa reciproc, ci re­u­șind doar să aducă mai mult volum talentului lor. Este greu să îți imaginezi o uniune mai ar­mo­nioasă decît a celor doi prieteni, iar rezultatul acestei idile spirituale a fost 11 piese îm­po­do­bite de șoapte și promisiuni.

Notele de pian, simbioza clapelor, acor­du­rile de vioară, tempoul lent te învăluie în trecutul plin de succes a celor doi artiști. Din prima vei adulmeca vocea calmă, timbrul do­mol și claritatea interpretării. Îndrăgostit sau rănit sufletește vei percepe semnificația sunetelor și a cuvintelor. „Roller Coaster” este o baladă clasică de muzică R&B in­spi­ra­tă din anii ’90 și este sufletul ma­te­ria­lului pre­gă­tit de cei doi cîntăreți.
Compoziția „Sweet” se diferențiază însă de celelalte cîntece prin caracterul jucăuș al tex­tului, dar care nu strică impresia gene­ra­lă asupra albumului. Este o piesă ușoară ce pune în evidență dragostea care trebuie dorită, stri­gată și pentru care trebuie să lupți. În afară de melodiile centrate pe duelul cîntăreților Toni Braxton și Babyface, întîlnim și trei com­­poziții distincte. „Heart Attack” este o piesă solo a lui Babyface, iar „I wish” o prezintă pe Toni într-o ipostază ce seduce și incită spi­ri­te­le. Glasul inocent și candid, precum și pre­zen­­ța minimă a instrumentelor a­du­ce în prim plan muzica anilor ’90.
Uitat de timp, duetul prezentat de albumul „Love, Marriage & Divorce”  readuce valul tre­cutului. Moliciunea vocilor, ritmurile me­lan­colice și versurile romantice sînt dedicate îndrăgostiților. De aceea îți poți da seama încă de la primele cîntece dacă acestea vor mai părăsi sau nu lista ta de melodii.



http://www.opiniastudenteasca.ro/opinii/asculta-de-la-noi/duet-pe-acordurile-divorturilor.html

Un cocktail din fum și votcă

O lene în plus, o lene în minus nu poate afecta un creier ce muncește zi de zi. Te scoli din pat, te întinzi, mai caști puțin și ești pe picioare mai devreme decît te așteptam. E ora 14:48, ai uitat de ceasul deșteptător, de melodia ce în fiecare dimineață îți irita urechile cu sunetul „e timpul să te trezești, trebuie să pleci la ore”. Ești cîțiva pași distanță de universitate, însă renumitul autobuz al acesteia mereu e la ușile tale. Nu te grăbește, te așteaptă ca un cîine milos fără a scoate un sunet. El e creat special pentru tine și îți este oferit pentru utilizare din prima zi cînd ai depus actele la facultate. Și actele. Dacă înainte te rugai să ai o notă trecătoare ca să îți poți continua studiile, acum uiți de acel carnet prăfuit cu notele de la liceu și pășești vioi în noua sală de curs. Ești student, iar acele cifre pentru care trebuia să muncești ani buni, acum nu mai ai nici o valoare, ba mai mult, ești bugetat, iar guvernul îți mai achită și lenea.

Toată noaptea ai petrecut-o în club cu prietenii. Nu îți mai aduci nimic aminte după a cincea sau poate a patra sută de grame. Le-ai încercat pe toate, de la votcă la tequila, iar trupul îți sălta în ritm de dans. Acum, condus de șoferul autobuzului, pînă în sala de curs, nu îți mai vezi gașca „spirtuită” de ieri, însă ești fericit că fumul de țigara, ce a acoperit întreaga cameră, îți umple plămînii cu o doză de aer „curat”, iar mirosul de cafea te ademenă. Niște fete îți flutură din mîini, iar tu le recunoști printre acele fuste ce dansau în fața ta. Ești mîndru că ai putut să îți mai aduci aminte ceva. Proful e în fața ta, tot ce vorbește e ca o muzică de fundal. Nu poți spune că e buna, dar nici rea. Mai ciulești urechile din cînd în cînd și îl mai zărești prin acea ceață. Nimic mai mult, doar e universitatea ta de vis.

Orbul ce vede

Suntem orbi, dar vedem. Un paradox pe care îl întîlnim în plină stradă, la magazin sau în transportul public. Catalogăm, dar nu percepem care ne este locul în această ierarhie a informării.

El este orbul, merge cu capul sus ridicat, încrezut în „adevărul” său, schițînd chipuri false. Nu observă că acel portret are culoare, formă , gust și miros. Nu îl deslușește din amalgamul de lucruri ce îl înconjoară. Pășește fără a cunoaște, merge înainte indignat de așa zisa „prostie” a altora, fără a se uita măcar o dată în oglindă.

Cunoaște, dar este indiferent. E la curent cu toate, dar pășește de parcă nu i-ar păsa. Nu e dezinteresat total, însă nu este gata de acțiune, este subjugat de nepăsare. Nu e insensibil, chiar îi pasă, dar e prea timid să își exprime părerea. Apleacă capul în fața orbului și cade de acord cu el.

Calcă ferm, își controlează fiecare mișcare, cunoaște și este gata de atac. Luptă în apărarea valorilor și niciodată nu ezită să facă un pas înapoi. Sunt adecvați momentului și manipulează bine cu arta vorbirii. De ei se tem, pe ei îi stimează, sunt mai presus de celelalte categorii, dar ușor confundași cu cei dintîi.

Și acum îmi aduc aminte de 7 aprilie 2009, Chișinău, Republica Moldova, cînd după a treia oră holurile liceului erau goale, nici un suflet, nici o respirație. Entuziasmați sau dorind să chiulească de la ore, elevii, de la mic la mare, au pornit înspre Piața Marii Adunări Naționale. Cei informați erau gata de atac, au luptat pentru adevăr, iar cei orbi au pornit împotriva unei forțe din curiozitate, luîndu-i după sine pe cei indiferenți. Nimic nu prevestea haosul, dar începînd cu următoarea dimineață erau căutați prin școli, arestați, amendați și bătuți în stradă. Au avut de suferit toți, dar cu toate acestea indignații numărul unu erau cei neștiutori. Pur și simplu nu sesizau pe ce mină au călcat sau ce bombă au activat. 

Moartea decernează premii

Premiile Darwin Awards îi recompensează pe cei care "îmbunătăţesc" specia umană omorându-se în urma unor alegeri cât se poate de neinspirate.

Ce poate fi mai amuzant decît o moarte stupidă ce "îmbunătăţește" fondul genetic al omenirii? Anual sunt înregistrate sute de cazuri cînd o simplă întîmplare se transformă în cea mai mare ciudățenie. Prostie sau nu, dar un premiu nu strică, chiar dacă este înmînat postmortem.

Darwin Awards este un premiu virtual care se oferă indivizilor care au decedat în cele mai stupide circumstanțe sau și-au pierdut capacitatea de a se reproduce, în rezultatul cărora au pierdut posibilitatea de a aduce beneficii fondului genetic uman. Istoriile deceselor absurde a început să circule pe internet din 1985. Cele mai amuzante astfel de cazuri au fost pasate pe e-mail de la un utilizator la altul până când Wendy Northcutt, o cercetătoare americană în domeniul neurobiologiei, a hotărât să le centralizeze. Din 1994 acestea apar pe pagina de internet www.darwinawards.com. "Ca om de ştiinţă, mi-am dat seama că oamenii au în faţă o lungă perioadă de evoluţie. Chiar vrem să-i avem în jur pe oamenii care nu opresc la lumina roşie a semaforului? Genul acesta de oameni se aleg cu ceea ce merită", a explicat W. Northcutt ideea din spatele Premiilor Darwin, numite astfel în cinstea omului de ştiinţă britanic Charles Darwin (1809-1882), creatorul teoriei evoluţiei speciilor.

An de an, aici sunt premiate cele mai improbabile şi hazlii cazuri în care oameni din toată lumea se omoară din prostie.

"Numite în onoarea lui Charles Darwin, părintele evoluţiei, Premiile Darwin îi comemorează pe cei care ne îmbunătăţesc masa genetică, retrăgându-se singuri din ea", scriu plini de umor autorii paginii de internet.

Învăț să zbor

Unul dintre condițiile de bază este absența urmașilor direcți. Conform versiunii oficiale, Darwin Awards poate fi acordat și persoanele care au rămas în viață, care nu mai pot avea urmași din cauza unei întîplări, cînd vinovați sunt ei însuși. Cu toate acestea există și o excepție. Este cazul unui bătrîn pensionar Larry Wolters din Los Angeles. În 1982 cel din urmă a hotărît sa-și îndeplinească dorința mult rîvnită, să zboare, dar nu cu un avion. El a inventat propria modalitate de a călători în aer. Wolters a legat de un scaun confortabil 45 de baloane meteorologice umplute cu heliu. Fiecare din acestea avea un diametru de un metru. El s-a așezat confortabil în acel scaun, și-a luat la „drum” niște tartine, bere și un pistolet. După planul său el trebuia lent să atingă înălțimea de 30 de metri, dar scaunul a zburat ca o rachetă la 5 km distanță.

Înghețat complet Larry nu a încercat să împuște în baloane la așa înălțime. Acest călător în aer liber a cutreierat mulți nori pînă radarul aeroportului din Los Angeles nu l-au detectat. Wolters a reușit să împuște în cîteva baloane și să se coboare la pămînt, dar frînghiile de acre erau agățate acele sfere cu heliu au atins cablurile ectrice, ce a caizat un scurt circuit și a lăsat fară lumică un cartier întreg, Long Beach.

Imediat după ce pensionarul a ajuns la pămînt a fost pus în cătușe. La întrebarea polițiștilor de ce a făcut aceasta, el a răspuns „Nu poți mereu să stai cu mîinele în sîn”.

De ce sunt fascinante morţile stupide

"Întotdeauna a existat o atracţie pentru păţaniile sau nenorocirile altuia. Povestea lui Păcală e binecunoscută sau faptul că oamenii râd când cineva se împiedică şi cade. E un mod de a se autoîncuraja, o nevoie de a vedea că lucrurile pot sta şi mai rău şi că ei ar trebui să fie recunoscători pentru ce au", explică psihoterapeutul Anda Păcurar, pentru EVZ, motivul pentru care Premiile Darwin sunt foarte populare în rândul publicului.

"Subiectul morţii e în general tabu sau în orice caz terifiant, aşa că o abordare comică, o punere în scenă îi face pe oameni să aibă curajul să privească. În general, oamenii nu au probleme să vadă moartea în filme sau pe ecrane şi astfel mulţi chiar sunt atraşi de filme sau seriale de groază. E ca şi cum încearcă să integreze această parte a vieţii într-un mod impersonal, care pare că nu-i atinge", mai arată psihoterapeutul.

De la A la Z

Istoria Premiilor Darwin începe în 1994 cînd un zoolog din Egipt în loc să plătească pentru băutura ce și-a comandat-o, a fugit din bar prin geamul de la Wc, ce ieșea spre rîu. El a fost victima unui crocodil. Doi ani mai tîrziu avocatul Garry Hoy, în vărstă de 39 de ani, le prezenta studenților juriști duritatea geamurilor din clădirea zgîrîe nori și a stricat sticla cu umărul. După ce a căzut de la al 24- lea etaj a murit.

În 2011, primul loc şi marele premiu Darwin revine fenomenului denumit "planking" - activitatea unei persoane care se așază orizontal, cu fața în jos, cu brațele pe lângă corp şi rigizi ca o scândură, pe diverse obiecte sau suprafețe. Australianul Acton Beal, de 20 de ani, a excelat în acest sport dus deseori la extrem şi a fost cel care a primit premiul.  Acesta a încercat să facă "planking" pe balustrada balconului său de la etajul 7, în jurul orei 4.30 dimineața. Gravitația şi-a făcut treaba, iar tânărul a căzut de la etaj şi a decedat.

În 2013 cîștigatorul absolut a fost James Elliot, care, urmărind un jaf petrecut în Long Beach din California, SUA, a încercat să someze autorii cu un foc de avertisment, dar arma n-a declanșat. Foarte contrariat, James Elliot a întors arma spre sine, pentru ca privind pe țeavă, să constate o eventuală defecțiune în interior. Întrucât arma a declanșat, premiul a fost acordat post mortem.

Curăţarea speciei în stil românesc

Nici România nu a dus lipsă de oameni care şi-au luat viaţa accidental în moduri absurde, iar câţiva dintre ei au ajuns să fie menţionaţi pe site-ul premiilor Darwin.

Mario Bugeanu, fostul jucător al echipei Gloria Bistriţa, şi prietena sa au murit în 1999, în timp ce făceau sex într-un BMW parcat în garaj. Fotbalistul nu a oprit motorul maşinii, în condiţiile în care poarta garajului construit din beton era închisă, motiv pentru care cei doi au murit intoxicaţi cu monoxidul de carbon emanat prin ţeava de eşapament.

Un ieşean a fost ucis de curiozitate în 2002, după ce şi-a aşezat capul pe linia de cale ferată pentru a auzi cum se apropia un tren. Bărbatul nu s-a documentat însă cum trebuie, astfel că a fost lovit din plin de un tren care circula din direcţia opusă celei în care privea.

Moartea devine subiect de filme

Curiozitatea excesivă, neatenţia frizând inconştienţa, nervii scăpaţi de sub control şi optimismul exacerbat sunt câteva dintre cauzele celor mai absurde morţi din lume

Premiile Darwin s-au bucurat de mare succes încă de la început, iar Wendy Northcutt, în prezent în vârstă de 48 de ani, le-a transpus ulterior sub forma unor volume.

De asemenea, ineditele distincţii au devenit subiect de film în 2006. Procedura e simplă: utilizatorii culeg din presa inter naţională cele mai interesante cazuri şi le trimit către site, iar anual sunt desemnaţi câştigătorii.

Iată câteva dintre cele mai absurde morţi luate în evidenţă de-a lungul timpului. Prima e moartea la telefon. Precauţia e mama înţelepciunii, dar poate dăuna când e dusă la extrem. A aflat pe propria piele un american din Newton, North Carolina, în 1992, care a apelat la măsuri extreme pentru a nu fi călcat de hoţi. Ken Charles Barger, în vârstă de 47 de ani, şi-a zburat creierii din greşeală într-o noapte, după ce a fost trezit de soneria telefonului aflat pe noptieră. În loc să apuce receptorul, a luat în mână un pistol Smith & Wesson, care s-a declanşat când l-a dus la ureche.

Din păcate există și dragoste electrizantă. O ceartă conjugală petrecută în 1998 în cartierul muncitoresc Boedo din Benos Aires a degenerate într-o bătaie, iar un bărbat în vârstă de 25 de ani şi-a aruncat consoarta de la etajul opt. Spre stupefacția argentinianului, femeia s-a agățat în niște cabluri de înaltă tensiune, aşa că a sărit după ea. A încercat să-şi ducă treaba la capăt sau, din contră, a fost cuprins de remușcări şi a încercat să-şi salveze soția? Nu vom afla niciodată, pentru că a ratat în cădere cablurile de tensiune şi s-a zdrobit de caldarâm.

Într-un mod sau altul oamenilor care și-au găsit sfîrșitul atît de absurd li se mulțumește pentru contribuția sa în fondul genetic uman. Cine știi poți lua și tu locul de frunte. 

Meniul fericirii

Nu va-ți gîndit niciodată cum se prepară fericirea? Toate anunțurile și indemnele pe care le întîlniți în plină stradă încearcă să vă insufle care este cea mai „bună” carte de bucate. Pai iată, pentru unii rețeta dată reprezintă un lucru elementar și cînd spun că îi știu ingredientele, ne prind în plasa minciunii. Acești bucătari iscusiți ne tentează prin formele: ”Be happy”, ”Don’t worry”, ”Smile”, mirosuri seducătoare de sosuri și garnitură, ne fac să zîmbim chiar și atunci cînd acesta este absurd sau inadecvat situației.

          Acest restaurant cu meniul fericirii pare în aparență unul care a reușit să prepare adevărata bucurie. Revenind la bucătărie, putem observa care sunt pașii de preparare a salatei ”Be happy”. Dacă deschidem cartea de bucate a incitatorilor noștri concluzionăm că avem nevoie de 200 g de roșii ale încrederii în sine, de 150g de varză ce aduce zîmbetul pe buze, de 100g de morcov ce ne pune în evidență clipele inedite petrecute alături de cei dragi, cîțiva stropi de ulei care îți vor încîlzi sufletul și în cele din urmă niște sare care îți poate ameliora durerile.

           Din perspectiva acestor bucătari totul pare cu adevărat ușor și o denumire de gen ”keep calm” sau ”everything will be ok” reprezintă soluția excelentă spre găsirea punctului de beatitudine. Dar oare pot avea cuvintele o asemenea putere? Oare sunt capabile niște bucate sărate și pipărate cu fraze dulci să ne facă cu adevărat fericiți? Auzindu-le nu poți afirma că ai devenit mai fericit sau că ai putut ușor uita lacrimile. Poți percepe frumosul vieții doar atunci cînd fericirea ta nu va depinde de dulciurile unei patiserii, dar de propriile tale acțiuni. Merită să încerci să îți prepari singur rețeta fericirii și poate atunci va merita să fie înscrisă printre bucatele tale preferate.